divianasthoughts

Compania multinationala "Undeti-afostcapul?"

2011-11-28T08:35:00.000-08:00

Dai buzna uneori peste trecut, fie el indepartat, fie el apropiat, dar nu te poti abtine si scormonesti evenimentele ... analizezi probabil fapte/ganduri/simtiri. Si, de multe ori, ai vrea sa schimbi cumva anumite lucruri. Si te macina ca ai actionat intr-un anume fel- te simti prost sau proasta ... in cazul persoane care scrie acum-de multe ori idioata, cu diploma, angajata la compania multinationala "Undeti-afostcapul?"

Oricum, orice ai face n-ai cum sa stergi trecutul. Gata e! Suporti consecintele ... in prezent.

Prezent care devine trecut si viitor care devine prezent. Si atunci, vine grija mai mare, care pe mine ma macina ... pot sterge prezentul ... sa-mi tin dom'le ochii deschisi, sa aleg drumul cel usor...scurt si fara tragedii. Hahaha imi vine sa rad cand zic asta, de ce? Pentru unii oameni, gen eu ... ne plictisim de prea mult bine! Vrem sa avem nopti nedormite, sa ne aruncam in tampenii de relatii si complicatii ... Vrem sa avem de ce plange si de ce a ne vaicari. Doar asa ... ca sa nu simtim ca traim degeaba. Ca sa nu mai zic de fel de oameni ne place sa ne apropiem, noi de la compania asta ... (suntem multi angajati pe acolo). Ne intereseaza oamenii bolnavi la cap! Cu cat ii mai complicat, mai marsav ... mai mincinos ... mai manipulativ ... mai sociopat cu alte cuvinte, cu atata ne simtim atrasi de aceasta persoana ... si, de ce nu? hai sa o si reparam! Ca sa avem dupa aia despre ce vorbi, sa avem la ce sa ne gandim.

Dar, din tot haosul ce l-am scris pe aici ... important este ca trecutul nu-l putem sterge ... prezentul da. Poti sa nu poti sa lupti impotriva pornirilor idioate? Sa stii sa te controlezi ...? Poti sa te obisnuiesti cu binele sau preferi dinnou sa te arunci in acelasi pattern din trecut?

Imi zic eu asa, cand is total sincera cu mine, ca ba, iar o dai in telenovele, ce dracu faci? E grele, vorba ... aia. De ce sa traiesti fain cand poti sa te duci de tot pe apa sambetei?

Oricum, sincera sa fiu, m-am angajat la compania "Undeti-afostcapul?" acum mult timp ... si regret fiecare zi de atunci. Cam greu sa fii dat afara de aici? Mereu va exista un trecut imposibil de eliminat.

chestii care-mi găuresc mintea azi

2011-07-04T13:56:00.000-07:00

Oameni buni ... mă rog ... oameni! Ce poate fi mai derutant decât atunci când te simți confuz, pierdut în timp și spațiu, când nu ai nici o idee ce dracu faci ... când trec săptămâni întregi pe lângă tine și nu știi unde s-au dus, ce-ai făcut din ele ... când simți că timpul stă de fapt în loc și tu nu miști nici măcar un mușchi ca să simți propria-ți existență?

În fine, ajungi cu astfel de idioțenii, să îți dorești cele mai simple și superficiale lucruri, că îți dai seama că idealurile sunt utopii tâmpite, că visătorii mor în somn și că cerul mereu și mereu va aduce nori greoi care îți vor ascunde razele soarelui (dramatic, nu?).

Și parcă atunci, doar atunci (!) te trezești la o pseudo-realitate, cea pe care o simți cel mai bine într-o stare de mahmureală derealizantă, și îți bagi picioarele în tot ce credeai când erai mic și tot ce-ți doreai ... bă, poate asta e maturizarea aia vestită, în care devii acru și sobru ... și intri în rândul oamenilor secați de copilării și vise. Bineînțeles! A fi cârcotaș ... devine deliciul zilei, te distrezi pe seama altora. Și așa ți-e cel mai ok.

De ce scriu d-astea? Că așa vor mușchii mei azi ... sau na ... slanele mele ...

Deci, în final, te trezești dimi-prânz ... p-acolo ... te uiți în oglindă în timp ce te speli pe dinți, îți iei hainele alea preferate pe tine și înainte să pleci din casă, nu uiți să îți iei cu tine una din măști ca să te mai ascunzi încă o zi!

Hai, dă-i bătaie cu viața înainte! Fă bâza, fii om câteodată, mai ceartă-te cu tanti de la magazin, mai fă-ți un plan două ... apoi aruncă-te în pat, visează și trăiește realitatea onirică! (Cu alte cuvinte, culcă-te pe o ureche și iată că totul va trece!)

Chestiuni Enervante V

2011-06-01T02:55:00.000-07:00

1. Un amărât de 10 bani!

Mi-am adus aminte de chestia asta azi dimineață înainte să adorm ... știu că nu sunt singura care a trăit această experiență cu vânzătoarele de la ”butique”. Sunt scârbele alea care, frate ... nu-ți dau nimic nimic fără 10 bani știți? Dar se uită cu moaca lor de morsă (specificul ăleia de la ABC, cu păr roș scurt și cercei de haur) urât la tine atunci când iei și ultimii 5 bani ... așa de ciudă, numai să nu îi lași nimic. Că dacă ele ” e scârbe” ... așa le trebuie!

2. Polițaii comunitari ... mă laaaași???

Bă ... criteriul de selecție pentru specia asta în primul rând este inteligența. Le dau dânșilor un test de IQ așa ... la recrutare. Ăia cu un rezultat sub 70 sunt admiși, restul sunt trimiși la plimbare. Dar nu e de ajuns geniul lor, mai au și filme că reprezintă autoritatea supremă, ei așa jmecheri se plimbă cu nasul pe sus, fiind ei semi-zei, se uită la noi, muritorii de rând ca la niște resturi. Ei vin la tine să-ți dea amendă că arunci chiștoace de țigări pe jos (deși nu te-a văzut) ... și apoi își aprind o țigară acolo, în timp ce îți dau amenda. Să nu-i omori cu pietre, gen?

3. Martori!

Turnul martorilor este adevărul suprem. Mergi pe stradă, îți vezi de-ale tale și te pleznesc în față cu o revistă de-a lor cu mesajul ”vrei să îl cunoști pe Dumnezeu?”. Nici nu știu de unde să încep ... oricum cu ei nu ai ce să vorbești de fapt, să le explici ceva pentru că sunt brainwashed, ar ține-o tot pe a lor ... chiar dacă le arăți că cerul este albastru, ei vor continua să îți explice că cerul, de fapt, este verde. În fine. Nu le suport abordarea și fanatismul și mi se pare enervant când ești pe stradă să te abordeze cineva în modalitatea asta.

Chestiuni Enervante IV

2011-05-25T12:35:00.000-07:00

Am revenit după câteva zile de pauză. Nu mă las până nu termin ideile cu care am început măcar. Multe munci avutam ... și e proști și e mulți și e grele viața așa cu necazuri uneori ... Boon boon. Să revenim la chestiunile ”inervante” ...

1. Ciocănitoarea auditivă din autobuz!

Nu știți la ce mă refer? E tipa aia ... tot timpul e o tipă specifică ... o tipologie aparate de coțofană, gagica cu unghii aplicate cu sclipicioi ... pavată cu fond de ten, rimelată până la dumniezău și înpoi, cu telefon bling-bling care are atârnat mereu o figură d-aia cu diamante fake așa. Na EA așa arată. Nu aia e problema, treaba ei dacă arată ca o paiață numai să tacă dracu din gură în autobuz. Ori că vorbește cu alta din breaslă, despre toate câcaturile imaginabile, ori într-un drum de 15-20 de minute, vorbind cu alta (presupun) la telefonul ei ”jmecher pimpuit”, îi știu toată viața, ce?cum? când? cu cine? a făcut tâmpenii. Bineînțeles că nu se sinchisește să vorbească domle mai încet, că na! Nu nu nu ... ea tre neapărat să se audă, cu vocea ei mirifică de ”himeră”, care sparge orice gând l-ai avea și cu râsul ei curgător și lin, feminin pitzigăiat ... care îi determină pe câini să se arunce în fața mașinilor. Amplificați astea toate cu noapte albă, obnubilare, dezorientare, oboseală cronică ... cearcăne până-n gură ... și vă dați seama ce prăjeală neuronală iese. Coțofanele by the way, sunt cele mai urâte ciori! :))

2. Să stai la semafor.

Nu sunt enervante cele de 20-30 de secunde .... nu nu nu nu ... alea trec gen repede așa. Sunt unele semafoare care te țin 90 de secunde. Mori încet. Și te uiți și te uiți ... și cu cât te uiți mai mult cu atât timpul se dilată și îți vine să pleznești. N-ai răbdare ... ai vrea să treci așa ”ilegal” gen jail walking așa ... dar nu prea poți că prinzi și trafic. Și stai așa, înghiți în sec și aștepți parcă hipnotizat de roșul aprins al cifrelor din semafor.

3. Tu citești, altul vede filmul. Naisss MF-rs!

Probabil sunteți mulți cinefili pe aici, pe acolo. Nu vă speriați, nu am treabă cu voi, și eu mă aflu printre voi. Dar am așa io un fix, să citesc cartea înainte să ma uit la film- numai ca să mă dezamăgească filmul ... nu de alta. Acum, care-i chestiunea enervantă aici. Atunci când citești o carte ... și te afli cam așa pe la sfârșit, și stai cu sufletul în măsele ... abia așteptând să descoperi ce se întâmplă, vine unul care se uită ce citești ... și zice lejer ”Bă am văzut filmul deja ...” și nu apuci să îi spui ”bă stai chill, nu îmi zi cum se termină” că îți zice deznodământul. E turbulență gravă ... e grav grav. Am pățit asta în liceu prima oară, citea je ”Anna Karenina”, Tolstoi, și eram la ultimele pagini unde se întâmpla totul. Și vine un coleg, se uită la carte și îmi zice ce pățește Anna. Adică, eu am avut așa ambiția să citesc o tonă de pagini ca el să îmi strice my happy end!

Barbati violati de femei.

2011-05-21T01:56:00.000-07:00

Se pare așadar că în Zimbabwe ... după știri,neștiri gen protveu, băbații sunt violați de femei pentru că pot și este legal. Așa citiți aici :

In februarie 2010, un grup de patru femei a fortat un barbat in varsta de 25 de ani sa faca sex cu ele, amenintandu-l cu pistolul, iar intr-un incident separat, un alt barbat a fost de asemenea drogat si agresat sexual de trei femei, doua dintre ele fiind inarmate.

Săracuțul. Obligat să facă sex cu mai multe femei. Vă dați seama, rămâne traumatizat. ... pe lângă faptul că a fost
”batjocorit” :)) l-au mai și drogat ... ce rău îi pare. Celălalt ”agresat” ... a trebuit cu 3. Să mai zic? Că bărbații abuzați așa ... se aseamană cu băbuța violată cum nu trebuie ...:)) Ce știri de cacao, să nu zic altfel pentru că undeva, profund ... dar tare profund ... în sinea mea sunt o lady.

Chestiuni Enervante III

2011-05-20T00:55:00.000-07:00

1. Una din acele zile ... când nu îți dai seama unde ți-e capul ... la propriu.

E așa o chestiune ... oarecum ... când nu îți dai seama ce se petrece prin jurul tău ... și dai cu capul de tăte ușile de la dulap deschise. Aceste momente sunt sfințite, crucuite, blagoslovite, bineînțeles cea binecuvântată este ușa dulapului, ea fiind devină că este deschisă, ea este cea dătătoare de cucui! Eh ... cine e cu mine, mâinile suuus, mâinile sus! Clo știeeee ...

2. Maronizare acută ... precoce ... :)

(Pentru cei care au inhibiții ... nasol, nu citiți. Este mai degrabă pentru oamenii cu mintea în colțuri.)

Maronizare ... aka diaree cu crampe. Este și ea o chestiune enervantă. Jur. Mai ales dacă te apucă (și în 90% din cazuri așa se întâmplă) pe stradă ... departe de sfântul tron .... sau când mergi cu mulți oameni într-un trip d-ăsta cu mașina, unde ți-e atât de nașpa să zici să oprească mașina că tu ai un număr 2 siropos. Maronizarea acută cuprinde anumite faze, după cum urmează: prima oară simți în stomac niște gărgăuni jucăuși-nu-i prea bagi în seamă, după care, în a doua fază, simți cum te apucă crampele ucigașe-atunci realizezi ”oOooo... nu-i de bine”, odată instalate crampele, te treci toate sudorile, te pălești de tăt la față și te apucă groaza! Este mai horror decât orice semnat Hitchcock, știi că urmează ceva răspândit. Aici intervine ultima fază, disperarea! Căutarea salvării de aceste crampe. Mai grav este atunci când ești înconjurat de oameni ... disperarea se amplifică ... enervantă chestiune!

3. This one is for dă laidiez! Ciorapii nesimțiți!

Na, gagicilor! Știți probabil la ce mă refer. E acea situație ... cu acei ciorapi ... finuți, de multe ori ăi preferați, în acea zi a mai interesantă, în care îți place așa de tine cum te-ai îmbrăcat ... cu rochia/fusta preferată și hopaaaaa se putea? Se putea să nu se tragă firul de la ciorapi? Gen ... așa în plen de zi, când mai ai de umblat ...gen ... atunci mori așa încet de ciudă pe ei, iar din ciorapii preferați devin inamicul numărul unu, în mintea voastră aveți discuții aprinse cu ei ... tu dând vina pe ei și pe calitatea lor de cacao, ei dând vina pe tine că nu ai avut grijă deloc, că ești șloampătă și nu te intere decât să arăți bine și atât. Știm, știm, știm ... e-ner-vant!

Chestiuni Enervante II

2011-05-19T00:06:00.000-07:00

1. Chei Chei Chei ... Chel de chei!
Care-i faza? Bă, deci te duci în oraș cu toată lumea ... te distrezi ... te faci mooort ... și se întide tooot până pe la vreo 3-4 dimineața. Așa bun bun! Nimic neînregulă aici. Eeee în schimb, ajungi până în fața ușii cu un zâmbet tâmp pe buze, puțin cu conștiința alterată .... și dai să cauți după chei. Na, stai ca bou la poarta nouă realizând că n-ai cheile la tine. Și apoi ... depinde de situație ... pe cine suni să îți deschidă, dacă stai cu cineva ... sau ... dacă mai stai și singur ai preșul din fața ușii. Naaaassoool!

2. Memory Status: 0!

Înainte să pleci de acasă mega mega grăbit, te duci scurt până în baie și îți spui în gând, pe drumul fericirii, să nu îți uiți umbrela/telefonul/alte cele. Mergi la baie, ai un moment gânditor- ești total pe alt film- și pleci grăbit. Ajungi în stația de 40/33/16/ Express ... și îți dai seama că te crezi om deștept degeaba. Ai uitat tocmai chestia de care ziceai sa nu o uiți. Normal, că ți-e o lene graaaasă și mareee și graaaasă să te mai întorci înapoi ... și apăi stai cu un nod în gât așa frumos toată ziua. (Copyright: Clo)

3. Bulangiu de la masa de alături!

Bun bun bun ... nu tot timpul se întâmplă ... sau poate nu la toată lumea, dar ce-i drept eu am un magnet pentru specimenele acestea. Să zicem că mergi așa chill n killin ... cu oamenii să bei ceva ... să discuți o chestiune ....două ... și apare unu sau doi ... care sunt deja morți ... și se bagă în seamă. Culmea, îl știe pe unu dintre voi. Și continuă acest demers insuportabil, ieșit de pe băncile iadului deși tu îi spui să se calmeze. Eh, aseară am pățit asta dinnou. Eram parcă în emisiunea aia Boiling Point. Dacă nu plecam ... se ajungea să avem interdicție la locul respectiv.

4. Omul plat.

Știți și voi acei oameni ... cu care încerci să întreții o discuție sau ceva ... și e plat. Nici o expresie. Voce monotonă ... te gânești în sinea ta dacă e om, dacă e android ... dacă e ... om??? O apatie aparte au oamenii ăștia ... un miserupism și un chef de viață mooolipsitor. Îi vrei tot timpul prin preajma ta datorită aurei lor speciale ...

Chestiuni Enervante I

2011-05-18T03:12:00.000-07:00

Voi începe o serie de ”chestiuni” enervante, adică acele bacterii care-ți distrug buna dispoziție fără să le pese că există și că au loc ... de-aia sunt enervante. Ca să înțelegeți ... aceste ”chestiuni” vor fi personificate ... vor lua mai multe forme : situații, oameni, evenimente, vise ... etc etc etc etc etc

Să purcedem ...

1. Discuții contradictorii!

Care le sunt rostul în final? Care?m?m? Indiferent pe ce subiect, dar în topul clasamentului se află discuția despre Dumnezeu. Uai ... e ca și cum ai intra în nisip mișcător ... și nu te superi că te afunzi în el ... mai și dai din mâini și picioare ca să te bagi mai repede. Nu există common ground aici înțelegeți ... nimeni nu renunță la concepția lui sau la ceea ce crede, dar continuă masacrul ... continuă să se contrazică. Așa că, atunci când je se află în astfel de discuții mă enervez pe mine însămi, pentru că se pare că-mi place să mă chinui și pe mine și pe alții. Pfff!

2. Vin vin vin ... aaaah ... nu mai vin, nu mai am chef!

Mare mare mare chef de distracție ... planuri ... mergem ... cine vine, ce face ... cine/ce aduce! Boooon... booon ... absolut de bun! S-a stabilit tot. Se știe ... cand e ziua cu pricina ... se găsește mereu, dar mereu cineva care sună cu o nonșalanța(cred ca așa se scrie) și zice, cu dureri acute în cot, că nu mai vine. De obicei acest individ, este acela cu gura mai mare, care îi agită pe toți să vină! Enervant! Promit! E-ner-vant!

3. Șirul lung și mintea scurtă!

Stai la coadă ca pe vremea lu' răposatul, mult veneratul astăzi ... Ceașcă! Și în fața ta ... mereu, dar mereu ... se află o babă/copil râzgâiat/ om cu un parfum natural al pielii absolut ... ”împrospătoruuusss” și te miri cum de nu-l studiază ăștia să facă un produs care să iasă pe piață și să se dea toată lumea cu el- pentru că este mirific- groapa de gunoi este pistol cu apă ... iar pe lângă toate astea ... funcționara de la poștă/ caserița din Koifland etc ... se mișcă cu o viteză de te miri ce naiba are jobul ăsta ...(te gândești în sinea ta cum ar fi să dai cu biciu să se miște mai repede). Și staaaaai și moooori încet încet ... și ajungi în final acolo, cu o bucurie de nedescris că ajuns în față ... și fraierii sunt în spatele tău! Eeeeh, atunci la tine mereu se întâmplă câte o complicație ... gen nu mai are tuș la imprimanta d-na de la poștă ... gen ... nu ai codul de bare pe pui și tre să cheme nush ce angajat ... gen nu are să îți dea rest ... gen gen gen... și stai dinnou la o coadă invizibilă! Enervant!

And moooore to come! Simti-vă și voi ... liberi să colaborați la ... Chestiuni Enervante!

Reconstruire. Bugs Bunny/Tom &Jerry Era.

2011-05-08T01:38:00.000-07:00

Mi-am recitit vechile postări. Am rămas oarecum oripilată. Știu de ce le scriam ... hai să îi spunem că avea loc în mintea mea un oarecare fenomen ... metafizic :)) în care îmi aruncam sufletul pe o foaie virtuală sub forma unei scrieri pseudo-artistice. Eh ce se întâmplă e că omul are marea ”inspirațiune” atunci când ceva îl tulbură, când se află în valea nimicului și dinalea. Atunci simte nevoia să exprime ce simte, într-o formă sau alta. Însă, luna Mai ... mi-a fost datoare cu o reconstruire a mea. Hai sa îi zic o reinventare ... nu nu nu ... (no no no no ...) nu reinventare, ci mai degrabă o redescoperie a mea. Am dat jos toate straturile cepei și am ajuns la miez. Acum eu sunt miezul! Presupun că mulți dintre cei care binevoiți să citiți această postare, ați experimentat așa ceva sau mă rog, poate nu!

Anyway ... ce vreau de fapt să vă spun este că natura blogului acestuia se va schimba. Postările vor fi diferite ... iar je ... vă voi arăta și cealaltă parte a mea. Uai ... da ... nu sunt bipolar jur, mexacanii aștia ... da, da ... promit că o sa vă explic duma cu mexicanii. Au un profil lor anume. Voi reveni pe subiect, altădată.

Săptămâna aceasta care a trecut ...carevasazică ... mi-a adus cu ea multe amintiri din copilărie. Fusesem prin parcul copiilor și mi-am adus aminte de epoca fără griji ... din secolul de hăt hăt ... când alergam fără încetare și săream peste tot. Am retrăit acele chestiuni și jur, a fost extraordinar! Să alergi fără până simți că plămânii te vor scuipa afară, să te cațeri pe tăte gardurile și să te sperii că o sa dai cap în cap cu asfaltul ... aha aha... fain fain.

Acum vă las cu 2 desene.Ață de faine!

No1: Bugs Bunny And Beaky Buzzard! De aici este inspirată faza cu ”no, no, no, no ... hmm nope” și ... ”Im aaastalking a victim huhaaa”

No2: Tom & Jerry. Mouse Trouble ... hahaha

Martie la gunoi.

2011-03-31T12:20:00.000-07:00

Arunc luna martie la gunoi. Acolo îi este locul cred. Nu știu sigur. Oricum, nu mai am nevoie de foaia pe care scrie martie, foaia nu își mai are valoare, martie este trecutul. Mâine este viitorul. Iar acest viitor va deveni trecut. Delirez cuvinte care vor să fie idei, care ar vrea să transmită ceva. O să adorm pe martie și mă voi trezi pe aprilie. Un somn dulce și curios. Viitorul este mereu fascinant. Mereu un mister. După luni aruncate la gunoi mă trezesc să scriu aici ceva ce nu are, probabil, nici un sens pentru nimeni. Multe luni le voi arunca iar la gunoi și mi-e teamă că timpul va rămâne pe loc. Iar eu în același punct. Nemișcată. Temeri puerile amestecate cu frici mature. Mă fac pe mine însămi să râd ... ce trist.

Omul

2010-12-30T17:55:00.000-08:00

Fuga de realitate poate este o modalitate a omului de își menține luciditatea. Acesta gândește greșit, ajungând la concluzia că ceea ce vede îi aduce o stabilitate, având anumite credințe bazate pe ce a fost învățat că este realitatea. De multe ori crede că simte este parte din el, că îl definește, dar nimic din ce omul a ajuns să fie nu este pur. Omul uită că devine în timp un produs mai mult sau mai puțin reușit. Omul se crede în control atunci când are impresia că știe ce face, că știe ce simte, că știe cine și ce este. Se simte cu el însuși când își face planuri și acestea îi ies pe bunul plac. Are o părere bună despre el când alții îi dau feedback-uri pozitive. Se crede superior atunci când dă de cineva mai slab, mai vulnerabil. Se simte în siguranță atunci când are suficienți bani care îi permit să își cumpere lucruri absolut fără nici un folos. Se simte iubit când primește atenție. Toate acestea îl determină să se simtă putere, încredere. Nimic din toate aceste lucruri nu definește un om, și totuși după ele acesta aleargă cu disperare și ar face orice să le obțină. Închis într-o lume a nimicului, omul uită de existența lui adevărată, și se afundă cu trecerea fiecărei clipe în abisul materialului.

Omul dacă nu ar mai fugi de el însuși, de umbra lui, de tot ce îl frământă cu adevărat, ar deveni cu adevărat acel ”animal superior rațional„ dar ... de ce să trăiască în disconfort când uitarea de el însuși îi dă puterea necesară să trăiască?

2010-12-28T03:04:00.000-08:00

Într-o lume a indiferenței și a egocentrismului exist și eu. Sunt indiferentă și egocentristă. Tot ce critic sunt eu. Probabil că ce nu suport mai puțin la alții este ceea ce detest cel mai mult la mine. Cu ce mă ajută că văd lucrurile diferit, sau că îmi pun întrebări existențiale, sau că vreau să nu fiu la fel ca ceilalți? Cu nimic. Durerea provocată de gând ucide lent umanitatea. Nu raționalul ne face oameni, ci ceea ce avem pe lângă instinct este capacitatea de a iubi și de a ne lăsa iubiți. Aceasta este diferența. Haosul produs de rațiune ne împiedică să trăim. Tot ce mai putem produce ca să rămânem lucizi este rutina, viața împinsă de inerție.

haos

2010-12-23T22:50:00.000-08:00

Cu mult timp în urmă, îmi imaginam și chiar credeam că odată ce voi înainta în vârstă lucrurile se vor clarifica, că voi începe să înțeleg ce se întâmplă cu lumea aceasta în care trăiesc, că voi fi în stare să îmi păstrez o constanță în stări, în gândire,în practic tot. M-am înșelat. Cu fiecare minut care se scurge în timp și spațiu, lucrurile devin mai încețoșate, îmi dau seama că nu pot descurca acest ghem încâlcit care se numește viață. Și culmea este că spun că trăiesc această viață. Este un haos. Și până la urmă, de ce aș avea nevoie să am toate lucrurile în ordine în minte?

Sens și neliniște

2010-12-03T00:32:00.000-08:00

Numai dacă aș putea să stau cuibărită într-o idee care mi-ar da lumina necesară ca să supraviețuiesc ... numai așa ... aș simți că trăiesc. O idee construiește un gând care se transformă într-o atitudine ... care la rândul ei devine un stil de viață. Numai o idee am nevoie ca să am acel stil de viață fericit. Ideile pe care le-am tot avut au fost sterpe, sau prea subțiri pentru adâncimea nevoii mele de a găsi motive să îmi continui existența. Ideile mele sunt defecte. Nu îmi aduc răspunsuri, ele nasc o infinitate de întrebări. Întrebări care nu îmi calmează tumultul de ocean ce se zbate sălbatic în ființa mea. Când mă gândesc cât de simplu este de fapt! Dar acea iluminare ... poate de natură divină îmi pare atât de imposibil de atins, atât de departe de mine. Parcă de când am văzut lumea aceasta alerg în continuu, fără să mă opresc ... alerg fără răsuflare să ating momentul, să înțeleg, să ajung în punctul în care îmi dau seama ce se întâmplă de fapt cu mine, cu ceilalți și cu universul întreg.

Neliniștea aceasta știu că nu îmi aparține numai mie. Suntem mulți. Suntem acei oameni care nu se mulțumesc cu doar a trăi, a trece prin stadiile vieții cu ochii închiși, în care se integrează în societate, își duc existența în pătrățica lor, au locuri de muncă, au familie, au copii ... și îmbătrânesc ... și au nepoți ... și atât. Fără nimic altceva. Sau poate doar eu vreau să cred că este și altceva, sau poate doar eu refuz să cred că doar asta înseamnă să trăiești. Oamenii sunt împinși dintr-o parte în alta, în care li se arată un model de a trăi, și nici măcar nu li se mai dă un șablon ci ei înșiși devin șabloane depersonalizate. Știu că suntem mulți cu această neliniște existențială. Vrem mai mult de atât. Vrem să găsim esența existenței. Să scăpăm de această închisoare socială. Vrem să evadăm și vrem să găsim libertatea. Vrem să scăpăm de orice presiune și manipulare emoțională. Vrem să ne păstrăm sufletul întreg, nepervertit de materialism.

Singurătatea nu o mai simt în această neliniște. Îi simt și pe ceilalți care împărtășesc cu mine această stare, care determină nopți lungi, albe, cu mii de semne de întrebare, cu căutări și cărți citite, nopți pline de speranța că acea singură idee, acel singur concept se va revela. Acum nu mai simt că lupt singură.

2010-11-24T15:18:00.000-08:00

Hai ... dă-te la o parte și fă-mi loc să intru în existența ta. Vreau să fumăm o țigara împreună și să stăm liniștiți, cu ochii ațintiți spre nori, râzând de ce forme le dăm, cu ce însemnătate îi îmbrăcăm. Apoi, după ce ne plictisim de cer, să stăm în tăcere și să ne ascultăm sufletele. Să ne vorbim fără cuvinte. Doar tu și eu. Să mă pierd în timp alături de tine, până când fața ta se schimbă, se încrețește dar ochii tăi rămân la fel, plini de înțeles. Și apoi ... și apoi ... să ascultăm aceeași melodie până la refuz, să-i știm toate versurile ... să le trăim cu fiecare celulă din noi.
Degeaba vreau ... păcat că vreau.

Mă enervezi.

2010-11-23T01:43:00.000-08:00

Te-am visat dinnou. Te căutam în vis cu disperare ... vroiam să fii lângă mine. Și când te găsisem în sfârșit ... m-am trezit. Nici măcar în această stare REM nu te pot avea. Ce ironie ... chiar sadic ... ce prostie, trăirile mele sunt o prostie copilărească într-un final. Dar este o prostie intensă, epuizantă. Nu știu cum să îmi scot din sistem gândurile astea și mai ales emoțiile. Probabil aș deveni mai neom în acel moment. Și nu știu de ce mai scriu despre vise și despre gânduri ... și, mai ales, despre emoții, într-un final sunt nimicuri trecătoare, care acum au sens și sunt tulburătoare, dar peste ani nu vor mai avea nici un rost.

Întreaga ta existență îmi provoacă în minte simfonia dulce-amăruie. Trebuie să trec și eu prin asta, la fel ca restul populației acestei planete. Dar cum ar zice americanul ”it suck big time” ... în traducere liberă, non-conformistă, vulgară ... ”suge”. Mă enervezi. Mă enervezi că nu ești aici, acum.

Gooood Question

2010-10-28T12:45:00.000-07:00

Mi-a pușcat acum în minte o întrebare: ” Ce te ține pe tine în viață?” ... cu alte cuvinte, pentru ce trăiești. Ce te determină să mai trăiești o zi în plus? ... Pentru ce lupți? Hmpf? E o întrebare bună :)

Punct

2010-10-19T00:54:00.000-07:00

As we descend deeper and deeper in this region its inhabitants become more and more modified, and fewer and fewer, indicating our approach towards an abyss where life is either extinguished , or exhibits but a few sparks to mark its lingering presence.
Edward Forbes

Blocat într-un punct aștept cu nerăbdare cineva să mă salveze. Perplexitatea stării mă uimește și acum, când nimic nu mă clintește de aici. Este foarte probabil ca să pot face ceva de unul singur, dar aleg să nu, deoarece voi ajunge în alt punct din care nu voi fi capabil să plec. Istoria se repetă. Porțiuni din viață se repetă. Numai dacă rupi lanțul oprești cercul vicios. Și nu poți să te salvezi singur. Scăldat în nevoia de iubi și nevoia de a fi iubit mă opresc aici. Pentru că dacă încerc să fac un pas înainte ... voi fi încătușat de următorul abis.

Știu ce gândiți mulți ... și știți ce? Nu mă mai interesează ce gândiți. Nu contează în fond. Poate mulți ați citit cărțile acelea minune ”selfhelp”, ”selfanalysis”, ” how to be happy”, ”mâncă, roaga-te, iubește” ... da, da, da ... de-alea. Și poate ... v-ați făcut un anumit sistem de valori și principii care chiar v-au ajutat și dintr-o dată vă simțiți datori să dați sfaturi persoanelor care au probleme. Sau poate nu faci parte din acestă artilerie, poate ești un altul ca și mine care habar nu are multe lucruri și așteaptă leneș ca ceva să te lumineze cu ceea ce ai de făcut. Poate stai în momentul acesta cu o țigară, pe jumate fumată, și te gândești ”bă, fraierul este depresiv și deprimant” și încetezi să mai citești ce scriu. Indiferent cine ești tu, celălalt care îmi vociferează cuvintele în mintea lui știu că în esența ta, undeva ... în trecutul tău sau prezentul tău, ai fost și poate ești în acest punct. Punctul în care refuzi să te mai zbați pentru a face lucrurile să fie bune.

De ce să ne zbatem? Mm? Mmm? Poate că Universul makes it all for us și noi, ca idioții încercăm din răsputeri să ajungem la un final foarte mișto, astfel încât după ce vom fi murit, lumea va fi mai bună și se vor scrie cărți după noi, vor da nume la străzi după noi, vor numi licee și școli după noi. Asta în caz că nivelul nostru de narcisism a ajuns până aici. Indiferent de motivație. Toți vrem să trăim într-un anume fel.

Nu mai contează oricum ce spun. Deja îmi simt cuvintele cum se scurg din energie și muțesc. Pentru că la finalul zilei, nu este nimic de zis, nimic de simțit. Amorțit de nimicnicie mă adâncesc în punct fără să mă mai pot zbate. Unde ești? Când mă vei salva? ... de mine? ... de tot? ... din punct?

Plăcerea

2010-10-10T02:13:00.000-07:00

Obținerea plăcerii. Atât suntem noi, oamenii. Dorim să obținem plăcerea și tot ce facem este pentru a vâna gramul de plăcere din orice, oricine. Confundăm plăcerea cu fericirea. Și nu este ceva ieșit din comun- este chiar normal. Pentru că, deși ne considerăm ființe complexe/complicate, la rădăcina noastră suntem simpli.

Ne privim unii pe alții cu ochi foarte curioși, încercând să rezolvăm misterul din fiecare. Analizăm situații ... sau oamenii (adică îi bârfim), fie că o facem cu intenții bune ... fie că o facem din răutate, oricum ne dăm cu părerea la orice eveniment, la orice om, găsim cu siguranță ceva de zis. Și, unii dintre noi, mai specialiști în astfel de ”chestiuni”, despică firul în 14, căutând intenții ”adevărate” ale unei persoane, găsind în gesturi și priviri semnificații. Nu este niciodată prea puțin de analizat, prea puțin de văzut. Cel puțin așa ne place să credem. Ne place să credem că omul este complex. Și, deși le zic toate astea din răutate- probabil- știu că pe de o parte suntem, dar paradoxul intervine aici ... suntem și extrem de simpli pe aceeași lungime de complexitate.

Ne dorim pe un fond destul de bazal, cam aceleași lucruri. Avem aproximativ aceleași dorințe. Unii le conștientizează, alții preferă să nu le vadă. Suntem unici, la fel ca toți ceilalți. Dar, ne place să ne diferențiem pe cât putem de ceilalți. Toți facem asta. Toți avem în comun dorința de a fi diferit. Dorința de a fi special ... ” The One And Only„ ... Și este distractiv să vezi perspectiva asta. Aici mă includ și pe mine, fiind om la rândul meu (sper). Vrem ca să avem acel ”ceva” în noi, care ne face să fim noi înșine ... și vrem să arătăm lumii întregi cine suntem. Vrem să fim cei mai buni ... sau vrem să demonstrăm că știm, cunoaștem. De fapt, este doar o luptă a noastră cu noi înșine. Vrem să ne uităm în oglindă și să zicem ”vezi, ai reușit! Ți-ai demonstrat ție că știi! Cunoști! Ești valoros!”

Căutăm plăcerea noastră proprie. Și nu-i nimic greșit aici. Doar este atât de simplu.

Suntem ”niște” simpatici, noi oamenii. :)

”Illusion is the first of all pleasures”

Oscar Wild

Definiții Lirice- Octavian Paler

2010-10-06T13:40:00.000-07:00

DEFINITIA PASULUI ABSENT

Doar un pas ne desparte ,
Nu stiu daca pasul absent
e al meu
sau al tau .
Tu stai pe un mal al lui
eu pa altul
si intre noi curge noaptea .
Ca sa ajungem atat de aproape
ca sa ramanem atat de departe
doar un pas ne desparte
si intre noi curge noaptea continu
prin pasul absent

DEFINITIA DESPARTIRILOR

Nu stiam ca floarea amara a singuratatii
are , daca o atingi pe obraz
sunetul unor pasi care pleaca .

DEFINITIA LINIILOR PARALELE

Tu mergi langa intrebarile mele
eu merg langa linistea ta .
Tu mergi intre zorii dragostei mele ,
eu merg catre amurgul parului tau

DEFINITIA UNUI STRIGAT

Ti-as spune ceva ,
despre noi ,
despre zapada de afara ,
despre dragostea mea .
Ti-as spune ceva ,
orice ,
numai sa nu creasca iarba tacerii intre noi .
Ti-as spune ceva ,
ce ai stiut ,
dar a - nceput sa creasca iarba tacerii intre noi
si s-au ratacit sunetele din cuvantul tarziu

Perfecțiune

2010-10-06T13:18:00.000-07:00

Perfecțiune.

Mereu căutată de mine. În oameni. În mine.

Niciodată întâlnită. Mult regret pentru greșeli. Mult regret că nu pot atinge perfecțiunea în oameni și mai ales în mine.

Greșelile ... le simt ca tăieturi adânci. Nu pot repara ce-am făcut. Nu pot schimba ce-am făcut. Nu pot șterge cuvintele ce le-am rostit, mesajul pe care l-am transmis. Rănesc oamenii și uneori nu îmi dau seama. Nu pot fi un om perfect.Și nici ceilalți- degeaba îi critic. Oamenii ... noi oamenii suntem la fel.

Pot ierta? Mă pot ierta? Îi pot ierta?

Nu pot atinge perfecțiunea. Mă doare asta. Mă doare că nu poate fi perfect nimic. Dar poate durerea aceasta este bună, poate că dacă totul ar fi perfect lumina nu s-ar mai strecura printre crăpături. Nu aș putea să văd frumusețe în nimic.

Ring the bells that still can ring
Forget your perfect offering.
There is a crack in everything,
That's how the light gets in.
~Leonard Cohen

Reminescențe din Septembrie

2010-10-04T13:25:00.000-07:00

Uneori nu vrem sa ne recunoaștem nouă înșine anumite lucruri. A recunoaște cine ești ca om sau ce ai devenit mi se pare un pas greu dar și important în viața oricărei persoane. Aceste zile de toamnă m-au învățat ce înseamnă să recunosc și să accept ce simt.

Mai mult de atât, am realizat într-un fel ce presupune să ai pe cineva aproape de sufletul tău. De suflet. Da! Exact de suflet! Este atât de ușor să ai oameni în jurul tău și să te simți mai singur ca niciodată. Am simțit asta pe pielea mea. Este unul din trăirile pe care le-am negat, pentru că mi se păreau absurde. Dar, într-un moment de panică,de nesiguranță cumplită și tristețe am realizat asta. Realizasem că am ajuns într-un loc atât de rece, atât de pustiu ... un deșert social, în care sunt oameni, eu printre ei ... iar eu nu mă pot conecta deloc la cei din jurul meu. Singurătatea printre mai multe ființe umane este ucigătoare pentru că este paradoxală. Însă, în această disperare de a găsi ceva, pe cineva ... am alergat dintr-o parte din alta, sperând a mă simți în pielea mea am dat de oameni dispuși să mă cunoască și să fie cu mine, lângă mine ... care de asemenea mă lasă să fiu lângă ei.

Am învățat că nu este niciodată un dead end.

Alegem uneori acest pustiu social. Îl alegem conștienți fiind de ce se întâmplă. Este greu oricum să ieși din legături bolnăvicioase, co-dependente. Cere un efort emoțional. Cere curaj. Cere mult ... mult curaj și coloană vertebrală. Dar nu este imposibil din moment ce ești conștient unde ai ajuns.

Întrebările mele au fost mereu: aici ai dorit să fii? așa ti-ai dorit să ajungi? așa vrei să îți trăiești timpul tău din viață?

Când am răspuns ”nu” la aceste întrebări ... mi-am dat seama că trebuie să încep să fac acel efort ... să am acel curaj ... să am acea voință de îmi îndrepta pașii ... de mă îndrepta pe mine ... și de a începe să fiu eu.

Asta am învățat în septembrie ... Tu?

It takes a lot of courage to grow up and be who you really are. (EE Cummings)

Quotes of William Blake

2010-09-30T10:28:00.000-07:00

The ancient tradition that the world will be consumed in fire at the end of six thousand years is true, as I have heard from Hell.

For the cherub with his flaming sword is hereby commanded to leave his guard at tree of life; and when he does, the whole creation will be consumed and appear infinite and holy, whereas it now appears finite and corrupt.

This will come to pass by an improvement of sensual enjoyment.

But first the notion that man has a body distinct from his soul is to be expunged. This I shall do, by printing in the infernal method, by corrosives, which in Hell are salutary and medicinal, melting apparent surfaces away, and displaying the infinite which was hid.

If the doors of perception were cleansed, every thing would appear to man as it is, infinite.

For man has closed himself up, till he sees all things through narrow chinks of his cavern.

http://www.youtube.com/watch?v=n6aCMgy0ES4

Mișcare

2010-09-28T07:45:00.000-07:00

Oamenii se gândesc mult, sau cel puțin unii oameni. Dar, până și cele mai simple și fericiți minți, gândesc. Tot timpul suntem într-un vortex de gânduri, de griji, de speranțe, de planuri. Uneori visăm în timp ce gândim, alteori ne adâncim în cele mai ascunse neliniști pe care nu le putem înlătura sub nici o formă și de asemena nu ne permitem sa le împărtășim nimănui.

Totul este în continuă mișcare. Viața se întâmplă cu o viteză uimitoare. Pământul, împreună cu tot universul se învârte în jurul unui singur punct, fără să se oprească. Oamenii i-au urmat cursul, pattern-ul. Nu ne oprim. Nici măcar în ei înșiși nu găsesc o clipă de repaos.

Astfel, viața devine sufocantă, iar oxigenul liniștii este căutat cu disperare. Să fie aceasta condiția de a fi om? Să fie aceasta umanitatea?

Mergând încet printre oamenii, prin oraș ... am simțit în atmosferă un strigăt copleșitor de ajutor. Am simțit neliniștea celor din jur, neliniște care se ascunde până și în spatele zâmbetelor și râsetelor. Am simțit nevoia de viață, de vitalitate. Acest lucru m-a întristat pentru că am realizat în același moment că eu însumi, fac parte din acest strigăt după ajutor. Eu însumi caut liniște. Eu însumi caut viața. Eu însumi caut să fiu dinnou om.

Noi, oamenii, ne îngropăm natura noastră în lucruri atât de inutile, iar gândurile noastre sunt îndreptate înspre aceeași direcție.

Poate, dacă ne-am opri din haos și am privi lucrurile mici, am descoperi totul.

William Blake mi-a transmis acest lucru printr-o poezie scrisă de el.

Fragment din ”Auguries of Innocence ”:

To see a world in a grain of sand

And a heaven in a wild flower,

Hold infinity in the palm of your hand

And eternity in an hour

2010-09-11T04:37:00.000-07:00

Poate că totuși încercarea de a te găsi pe tine însuți nu va înceta niciodată. Mă gândesc adesea, că fiecare etapă a vieții unui om îl transformă în ceva nou. Sau poate este o simplă înlăturare a ceea ce nu ești și o descoperire a ceea se ascunde în tine. Este totuși o luptă, o zbatere între ceea ce crezi că ești, ceea poți deveni și ce ești în realitate. Doar că această realitate mă sperie, niciodată nu o vom cunoaște cu adevărat, sau poate doar după ce murim.
Și iată, că și această căutare după identitate mă fascinează. De ce vrem să știm cine/ce suntem? Ne va aduce un anume confort după ce vom afla, după ce ne vom descoperi pe noi înșine?
Alergarea după adevăr. Adevărul ne va face liberi. Căutăm libertatea sincer?

Îmbrățișarea toamnei

2010-09-05T15:15:00.000-07:00

Mirosul tomnatic îmi intră în organism, dându-mi energie pentru un alt început de an pentru mine. Toamna sărbătoresc noul an din viața mea. Au trecut 24 de toamne, cu mii de frunze colorate, cu un aer proaspăt și răcoros ... toamna mă face să simt din nou că trăiesc de fiecare dată când apare.
Poate că frunzele în timp ce mor se bucură nespus că cineva le culege de pe jos cât timp nu sunt secătuite de viață. Le culeg cu un sentiment dulce-amărui ... pentru că din ele dau naștere la o nouă existență a lor ... deși știu că nu vor mai fi la fel de frumoase ca înainte.
Poate că toamna face la fel cu mine ... mă culege. Deja simt cum deși o parte din mine moare, ea vine și nu mă lasă să fiu secătuită și ia acel ceva bun din mine și transformă în altceva mai frumos poate ... sau poate mai interesant. Nu știu exact ce are în gând acum cu mine ... dar simt că începe să mă culeagă de jos ... să mă scuture de praf sau de murdărie ... mă spală, probabil cu lacrimile ei.
Este ceva unic să simți îmbrățișarea toamnei.

Veșnicie

2010-08-24T12:28:00.000-07:00

Mergeam printre copacii din parc cu o senzație atât de stranie, de parcă lumea din jurul meu își uitase existența și erau simple umbre ale umanității. Copii alergau static, jucându-se silențios într-un vârtej al nimicului. Fețele oamenilor își pierdeau conturul, culoarea, sclipirea. Numai arborii mi se păreau vii, neatinși de moarte, trăgându-și seva din energia dimprejurul lor. Pluteam printre aceste simțuri noi cu gânduri împrăștiate și în același timp adunate în același loc din mintea mea. Trecutul amintirilor îl trăiam în prezent, însuflețit de mișcări, de gust, de sunete ... de culori. Mi se părea că nu trăisem până în acel moment, că nu experimentasem nimic, că nu auzisem nimic, că nu am gustat nimic ... că nu am văzut absolut nimic. Trăiam cu adevărat. Intens. De nedescris.
Timpul își pierduse din calitate, nu îl mai simțeam. S-a dilatat atât de mult încât îl putea atinge cu vârful degetelor. Pluteam prin existență și înțelegeam ce era de înțeles restul ... trăiam, fără să mai pun întrebări, fără să mai aștern gânduri inutile peste alte gânduri la fel de inutile.
Simțeam viața din mine.
Iar clipa ... clipa a atins intensitatea veșniciei.

Întrebări despre întrebări

2010-07-24T02:55:00.000-07:00

De când mă știu mintea mea a fost invadată de întrebări. De ce la cele mai simple la cele mai complexe. Dacă, atunci când aveam patru ani, îmi înnebuneam tatăl cu întrebări de genul: ” De când când mă mișc, se mișă și luna cu noi?”, ” De ce noaptea se văd stelele și ziua nu se văd?”, când am crescut am ajuns la altele oarecum mai complexe: „ De ce există oamenii?”. Bun, știu, sunt multe ”de ce-uri”, deși nu știu cu ce m-ar ajuta dacă aș afla răspunsul la ele. Până la urmă, cu ce te ajută cunoașterea în sine? Deoarece ... și așa, când știi multe ... nu ești neapărat mai fericit, chiar dimpotrivă. O dată ce cunoști ceva, începi să îți pui mai multe întrebări, care te macină. Cel puțin pe mine mă macină. În final, am realizat că oamenii care aleg să trăiască în ignoranță sunt cu mult mai fericiți decât ceilalți.
Am multe întrebări despre întrebări. Ce rost au aceste întrebări decât acela de-a nu te lăsa să dormi liniștit? Se poate opri procesul de gândire, să te pui pe stand by și să te arunci într-un gol, fără să mai ai ceva în minte? Am cunoscut oameni care pot să facă asta. Este ca și cum și-ar da ”refresh”. Îi invidiez. Vreau să învăț și eu tehnica asta.

lost in time

2010-07-20T04:47:00.000-07:00

We're coming up we're building speed,
We walk along through endless greed,
We walk along through endless night,
And suddenly it's all about to change,

And all I could have been,
And all I would have been,
Was lost in time,

And all I could have been,
And all I would have been,
Was lost in time.

You touch the sky we hold our hearts,
The kiss of death, we keep our wits,
and suddenly it's all about to change,

And all I could have been,
And all I would have been,
Was lost in time,

And all I could have been,
And all I would have been,
Was lost in time.

sensless ...

2010-07-14T14:14:00.000-07:00

- Da mă! Da! Uite că ai ajuns și aici!
- Aici? Și ... ? Și ce are dacă am ajuns aici?
- Deja te simți prea bine cu ce ai devenit. Nici nu mă mir ... adică stai, chiar mă mir. Nimicul a devenit nimeni! Hahahaha ...
- Bă ... râzi degeaba! Erai oricum prea conștient că din nimic devii nimeni, dar nu ai făcut mare lucru să oprești procesul. Oricum, nu mai îmi bat capul ... n-are rost.
- Și normal că nu are rost. De fapt, ce are rost în lumea asta?
- Probabil că lumea însăși ... nu știu ...
- Pfff lumea însăși ... nu mai zic, că și-așa ... nu ajungem niciunde.
- Păi cu un nimic devenit nimeni ajungi niciunde. Ironic, ha?
- Hahaha ... să știi. Oricum, dacă ești nimic, devenit nimeni ... iar eu ajunge niciunde, se pare că sunt un om tare singur.
- Până și discuția asta nu are sens.
- ... mda ... până și asta.

a mea culme a disperării

2010-06-29T02:55:00.001-07:00

Dacă Cioran scria Pe Culmile disperării la vârsta de 22 de ani ...mă gândesc ca nu sunt puțini oamenii care ajung să ajungă într-o stare atât de profundă de dezamăgire, impas ... nesperanță. Și suntem tineri. Aici este trist. Oricum, am realizat, ca a mea culme a disperării, nu mi-a dat voie să fac nimic, m-a paralizat ... emoțional, afectiv ... fizic. Nici să plâng, nici să strig, nici să mă manifest în vre-un fel deschis. Se pare că se poate și așa ... să rămâi speachless ...

Întrebare

2010-06-25T01:39:00.001-07:00

Cum putem să ajungem la o înțelegere holistică asupra vieții când ne formăm percepții atât de selective?

Trăiește și lasă-i și pe ceilalți să trăiască.

2010-06-22T15:31:00.001-07:00

Mi-am dat seama că nu mai pot fugi, de mine sau de ceilalți. Trebuie să trăiesc. Mi-aduc aminte de un citat de-a lui Montaigne : ” Trăiește și lasă și pe alții să trăiască”. Cu alte cuvinte ... cel puțin așa înțeleg eu, având în vedere că el punea mult accent pe cunoașterea de sine și pe integritate ... fii tu însuți dar lasă-i și pe ceilalți să fie ei înșiși. Eu zic că e o treabă faină asta ... să reușești să fii tu și să îi dai voie și celuilalt să se manifeste cum este el și poate chiar să îl ajuți să se descopere.

Mi-e scarba de cafea

2010-06-17T01:11:00.001-07:00

Aș scrie o poezie dacă aș avea talent, nu de alta dar este un eveniment major faptul ca mi-e scârba de cafă! Am băut la cafea în ultimele zile de îmi iese pe urechi, pe nări, prin ochi și da! Pot fi scârboasă! Dar este vina mea! Pentru că în loc să fac lucrurile din timp, le las pe ultima sută de metri. M-a prins serialul Criminal Minds, și na ... devine ca o adicție, ” mai un serial și gata, mă apuc de treabă!” Niciodată nu merge cu mai o dată și gata! Mai una și gata! Doar de data asta și gata! ... NU, CHIAR NU MERGE!
Deprivare de somn+stors creierii+intoxicație cu cofeină= Om extrem de agitat și iritat!

RIP

2010-06-16T17:01:00.001-07:00

Ieri a murit un fost prieten de-al meu ... o moarte aiurea, la o vârstă tânără, înecat. Deși, am eu teoria mea cu moartea asta și nu mă prea atinge subiectul, emoțional vorbind, totuși, când știu că un tânăr a murit, nu pot să rămân indiferentă. Parcă, când ești tânăr ai impresia că vei trăi mereu, nu prea te gândești la sfârșit cum s-ar gândi un om bătrân. Și totuși, suntem fragili, indiferent de ce vârstă am avea. Într-un fel, nu ar trebui să ne simțim terifiați de singurul lucru sigur din viața noastră și anume moartea. Este ceva ce nu putem evita, nu putem înțelege pe deplin ... ar trebui să ne împăcăm cu ideea că murim. Doar că este trist când mai auzi că unii pleacă fără să trăiască în totalitate. Deși ... știu un citat, nu mai țin minte exact cine l-a zis, și anume că nu contează câți ani ai trăit în viața ta ci câtă viață ai avut în acești ani.
Sper că acest prieten al meu a avut multă viață în cei 27 de ani.

sitting on an angry chair

2010-06-15T01:59:00.000-07:00

În cutia asta mică a vieții regăsesc aceleași pattern-uri, chiar atitudini, gesturi care se repetă parcă la infinit. Lucruri din trecut care au durut mult, de care credeam că m-am vindecat, se pare că sunt de fapt răni închise superficial și la cel mai mic stimul asemănător cu acela, rănile sângerează agresiv. Și deși au trecut 24 de ore de când acest răni mi-au fost deschise, încă sunt furioasă, încă sunt în stare la cea mai mică scânteie să îmi ies total din fire și să sparg tot ce îmi stă în cale. Și ascultând ”Angry Chair” de la AIC, mi-am dat seama că eu stau pe acest scaun de când mă știu, doar că de cele mai multe ori, mă obligam să uit că stau pe el, și alegeam să mă mint că au trecut toate.
Rănile, astea emoționale să le zic, nu prea cred că se pot vindeca. Rămân vii in memoria noastră ...

:)

2010-06-10T01:02:00.000-07:00

Probabil că aici greșim, căutăm semnificații în orice eveniment. Nu avem în vedere că, poate, unele lucruri au loc fără nici un sens, se întâmplă prin hazard. Iar, noi, ne chinuim zilele căutând sensuri acolo unde nu există. Ce pierdere de vreme ... în loc să luăm lucrurile așa cum vin, fără să le hiperanalizăm. Dacă am face asta, cu siguranță am trăi altfel, mai senini și am dormi mult mai bine. Dar, da,suntem oameni, ne place să complicăm totul.
Câteodată, un cub este doar un cub, oricât l-am complica noi să fie privit din mai multe perspective. Sau ... nu?

Univers interior

2010-06-04T09:14:00.000-07:00

În această infimă creație, mă aflu umblând brambura în propria mea ființă. În al meu univers interior există un spațiu imens de nimic, acest nimic este înconjurat cu diferite evenimente și simțiri. Ceva ce mă definește. Probabil că m-am pierdut în acest nimic, pentru că față de restul am ajuns orb. Sau poate că mă străduiesc atât de mult să caut nu mai văd nimic, nu mai aud nimic și nu găsesc decât nimicul. Probabil, că undeva pe linia timpului acest vid interior se va umple, sau cineva îl va umple sau poate chiar eu. Un mic hău în mine îmi zdruncină liniștea, ceva de care nu sunt sigur că am dat vreodată, poate am avut iluzia ca o am.
Singur. Acesta este sentimentul pe care îl am când mă adâncesc în această căutare. Până la urmă tot singur ajung. Cu sutele de oameni din jurul meu, tot acest sentiment îl am.
Este și normal ... până la urmă,voi fi singur până în momentul în care mă voi găsi pe mine însămi în mine.

concluzii

2010-05-29T23:54:00.000-07:00

Ce se poate spune mai mult de atât? Trăim într-o sferă destul de mică, numită ”Terra” ... pământ amestecat cu apă și aer. Rostul exitenței încearcă fiecare să și-l afle, mai mult sau mai puțin, cei fericiți nici măcar nu se gândesc la el ... din această cauză își trăiesc zilele fără griji. Complicația care survine în viața fiecăruia este autoprodusă, devenim funcționabili numai prin ea pentru că, astfel, simțim că ne bate inima, simțim lacrimile care ne curg pe obraz și realizăm că suntem oameni. Diferența dintre bine și rău o facem fără mari probleme, dar asta nu ne împiedică să alegem răul cu bună știință. Este mai palpitant așa.
Gânditorii dintre noi, apelează adesea la introspecție, pentru a ajunge la concluzii care nu neapărat îi ajută, doar le dau mai mult de gândit și de analizat. Le ocupă timpul, le ocupă spațiul din viață.
Nu știu cât de multă nevoie avem de noi înșine, dar știu cât de însetați suntem după ceilalți. Vrem să simțim că cineva ne este aproape, urâm singurătatea pentru că atunci suntem în contact cu propria noastră ființă, și uneori ne speriem de ce descoperim în noi. Alteori, un timp în singurătate înseamnă un timp în revelație, când ne dăm seama cine suntem de fapt. Hmmm ... cine suntem de fapt? Ce suntem de fapt? Cum ajuns să existăm în această formă?
Dar ... până la urma ... urmei ... viața poate fi simplă, necomplicată, faină ... așa oarecum ... dacă închidem ochii vom vedea mai bine, vom trăi mai intens.

Vă las cu Sunscreen, cineva mi-a zis de ... melodia asta și mi-a plăcut foarte mult. O împărtășesc și eu cu voi.

Jurnalul cameleonului

2010-05-25T14:56:00.000-07:00

Simple gânduri, ajung simple obsesii, care la rândul lor ajung simple atitudini ... care ... bineînțeles se transformă în simple acțiuni ... acțiuni devenite deja de mult obișnuințe ... preschimbate într-un mic, neînsemnat stil de viață.
Cameleonul din mine îmi spune adesea când îl privesc în oglindă în ce stadiu am ajuns al existenței, al inautenticității ... îmi reamintește mereu fragilitatea firului subțire, simplu de răsuflare din mine. Îl privesc cu indignare și răsuflu adesea ușor că doar eu îl pot vedea și doare el mă poate vedea pe mine. Câteodată și eu îl confund cu mine.
Privesc din mai multe perspective acest stil de a trăi și mi-aș dori tare mult să nu îi simt esența cu o așa mare satisfacție, intensitate. Știu ce este bine. Știu ce este rău. Diferența dintre mine acum și mine atunci este că acum îmi este indiferent ce este bine și indiferent ce este rău. Sentimentele se decolorază pe zi ce trece, de parcă schimbarea vremii, ploile, norii, soarele și iar ploile îmi eliberează tensiunea ce crește atunci când încep să simt. Odată cu fulgerul se descarcă și gramul de sentiment, ce stingher își căuta vreun loc în ființa mea. Există, da ... da ... există ceva din mine ce mă face om. Nu pot încă defini acel ceva, dar știu că pe undeva, în mintea sau ... mai bine zis, rațiunea mea, este un pic de drojdie umană,care dacă o folosesc la momentul potrivit poate crește în mine umanitatea.
Privesc mult prea mult din 14 unghiuri ale existenței, reușind să mă fac nevăzut în aceste observații. Uit adesea cine sunt, doar de dragul de a fi oarecum obiectiv.
Aș vrea să pot să omor cameleonul, doar pentru a nu mai uita cine sunt, singura problemă este că nu mai știu care dintre aceste multe fețe ale mele este el, sau ...? Nu mai înțeleg absolut nimic. Am ajuns incoerent. Am ajuns să nu mai pot scrie gândurile mele. Gândurile mele sau ale cameleonului?
În fond de ce mă mai mir? Doar a fi cameleon este o tehnică impecabilă de supraviețuire.

Discuție

2010-05-15T06:40:00.001-07:00

- În toate aceste situații te întrebi dacă mai ești autentic sau nu cu ceilalți ...
O privise direct în ochii ei de-un verde amestecat cu soare, îl înnebuneau, nu se mai putea sătura de a se uita la ei, de a o privi pe ea toată, cu părul ei ondulat, auriu ... dar știa, știa că nu vorbește unei fațade, unui corp care doar este frumos, simțea pentru prima oară că cineva îl simte.
- Oricum, nu ai fost niciodată autentic, știi prea bine asta. Nu ai lasat nici măcar o clipă să îți crape vreo mască, dintre miile pe care le porți. Dar- și zâmbi oarecum ironic- este mai aiurea când dai de alt mincinos, știi, noi ne vedem unii pe alții dincolo de măști.
Simțise că i se taie răsuflarea, nu putea să o cuprindă, nu putea să o țină lângă el în nici un fel. Erau mulți oameni în jurul lor,prietenii de lângă ei vorbeau vrute și nevrute, dar ei doi și-au format o lume ascun să de ceilalți. Ar fi vrut să sărute această mincinoasă, aceasta ființă ca și el. O privi fix și îi spuse cu o ușoară emoție.
- Să înțeleg că tu vezi prin mine? Să înțeleg că îmi simți nefericirea?
Ea luase o gură de bere, era încă nesătulă de alcool, de parcă alcoolul i-ar fi spălat o parte din gândurile care nu îi dădeau pace.
- Mă, zise ea într-un final, scârbită de tot și de toți, eu nu simt nimic. Aș vrea să simt, dar nu simt nimic. Nefericirea ta este nefericirea tuturor, doar că oamenii aleg să se mintă pe ei înșiși- AICI!- strigă cu putere- AICI avem cei mai mari mincinoși. Ei aleg această iluzie a fericirii și cred că sunt bine, că toate lucrurile merg după cum vor, dar se mint. Și le place. LE PLACE! Pentru că nu trebuie să facă față realității.
Rămăsese nemișcat la auzul acestor cuvinte. Erau gândurile lui. Nu mai putu exprima nimic, se simțea vulnerabil, și a ales să își pună masca socibilă din nou pe față și îi spuse jovial, ca și cum nu ar fi auzit ceea ce i-a spus ea ... speriat într-o oarecare măsură ca ceilalți de la masă deveniseră atenți la discuție, se simțea prea mult expus...
- Na hai că o întindem prea mult ... bă, îți iau o țigară că eu nu am de unde să fac rost acum! - Schimbase subiectul în ceva supeficial, în ceva intuil, își redirecționase poziția față de ceilalți și începu să bolborosească idioțenii care le plăceau lor, și îi făceau să râdă.
Ea, stătatea în aceeași poziție apatică, murmurând verusile unei melodii și fumând liniștită, gândindu-se că degeaba el o înțelege, degeaba el știe, nu prea are ce să facă, îi era frică de ce putea fi. A ales să o lase baltă și nu-l mai băgă în seamă. Și-a continuat beția, innundându-se în idei, gânduri ...în nimic.

2010-05-14T13:22:00.000-07:00

Neliniște, mult prea multă neliniște ... agitație, înlăuntrul meu ... înlăuntrul celorlalți ca mine. Suntem oare pierduți, acaparați de propria noastră ființă, încât nu mai putem fi oameni?
Mii de capricii ... mici jocuri malefice, mici zâmbete cu dulbu înțeles ... sucit de minți leneșe- viața ca un joc. Se degradează tot și am obosit, am renunțat la înțeles, am renunțat la sens- încerc doar să ajung să trăiesc măcar o dată.
Ajunsă într-un loc al nulității, mă adâncesc în cuvinte inutile, în gânduri fără sens, în culori șterse ... și mă întreb cum pot să trăiesc dacă am ajuns în acest loc atât de devreme?

Oare, noi ... oamenii ... chiar valorifică propria noastră natură? Oare chiar știm cine suntem, de ce suntem? Cum ar fi totul dacă acest lucru ar fi adevărat? Oare cum ar fi realitatea mea dacă aș valorifica ce sunt eu, ce sunt ceilalți ... dacă aș știi mai mult despre mine, despre ceilalți?

Întuneric

2010-05-02T05:30:00.000-07:00

Trăiești în întuneric. Trăiesc în întuneric. Trăim în întuneric. Lumina pe care dorim să o vedem cu disperare, zace undeva în adâncul nostru. Probabil că întunericul din nou a reușit să acopere cu desăvârșire umbra luminii. Pfff ... mă gândesc că până la urmă toate marile concepte sunt dihotomice, având același înțeles ... bine sau rău, lumină sau întuneric, noapte sau zi, cer sau iad ...ultima mă distrează, de fapt toate mi se par hilare ... nu îți dau voie să fi cuprin între ele, te obligă să alegi una dintre ele sau să oscilezi dintr-o parte în alta. De-ar fi totul atât de simplu. De-ai putea cu adevărat să te bucuri de bine, de lumină, de zi, de cer ... în fapt, ființele noastre acoperă toate aceste străluciri ale existenței. Acoperă până și ceea ce credem noi că facem bine. Nu facem bine pentru alții ... în nici un caz,nu suntem atât de altruiști, facem bine pentru noi înșine, chiar dacă acest lucru implică alți oameni. Suntem buni ca să ne simțim bine în propria noatră piele. Așadar, binele devine un pretext pentru rău, aparenta lumină este de fapt un întuneric adânc. Trăim în întuneric că vrem că nu vrem, că ne dăm seama sau nu, acolo suntem.
Ce rămâne din noi atunci? Cine suntem noi atunci? Ființe împletite în întuneric și atât? Nimic mai mult?

Licărirea vieții

2010-04-30T15:58:00.000-07:00

După multă alergare am ajuns la o singura conclize: nu mai pot! După ce alergi câteva ture de viață obosești la un moment dat, obosești de tot. Și te oprești un pic și îți tragi răsuflare și îți zici: „ După ce alergam? Alergam în cerc pentru că ...?” Și nu știi să îți răspunzi la întrebare. Pentru că îți dai seama că alergi în van te oprești și te uiți. Te uiți la tine. Te uiți la ceilalți. Te uiți la cer. Ș daca ești femeie plângi cu pasiune, dacă ești barbat lași să curga câteva lacrimi. Cât de fără rost devine totul în mintea ta ... parcă ți se ia un voal de pe față care îți altera viziunea, atât de clare devin lucrurile. Și atunci îți spui încet, în șoaptă, cu o oarecare emoție deșartă ... ” Nu mai este nici un sens în a căuta sensul vieții.” Căuatarea sensului... dacă ar fi existat vreun sens în a îl găsi, l-ai fi simțit în tine de mult.
Și atunci ce rămâne de făcut? Să te arunci în vidul din tine și să fii pasiv la întâmplările din gluma aceasta pe care o numim viață. Fără să te mai surprindă nimic. Fără să te strofoci în van. Pur și simplu să lași anii să îți curgă în vene. Restul devine tăcere. Și sensul tace. Și viața tace. Și poate poate găsești un loc în tine care îți dă liniștea de care ai nevoie.

Mi-am pus întrebarea de ce oamenii deprimați sau în episoad de depresie aleg să trăiască în continuare, de ce nu își curmă existența ... și știți de ce? Că undeva în ei mai au o rază de speranță, speranță în ceva mai bun, în ei înșiși, o licărire de lumină că va fi cândva în viitorul lor acel ceva care le va aduce răsăritul și îi vor scăpa de asfințitul veșnic.

Probabil de aia aleg încă să trăiesc și eu.

Manufactura- Timisorenii stiu de ce!

2010-04-26T05:26:00.001-07:00

Aseară ... și nu numai aseară, dar aseara a fost fain în Manufactura. Poate că eram eu extrem de ... sociabilă, sau extrem de bine dispusă ... sau extrem de orice, dar m-am simțit fain în Manufactura! Dacă ești din Timișoara :X și nu ai fost până acum acolo recomand ... (bine și Scârțul e la fel de bestial). Ce ne doream noi, ăștia leneși și bețivi într-un bar? Ceva pe care să stăm letargici în timp ce sorbim de lichiorul dracului și ne afumăm plămânii ... ceva moale, care te face să nu vrei sa te mai ridici ... ceva care te ține la pământ și chiar de-ți vine să-l vizitezi pe John și să-l stropești, să-ți fie LENE să te ridici! Da! Da! Da! Și Manufactura ne-a îndeplinit această dorință! Au luat un fel de ... americanii le zic beans bag chairs ... toată lumea știe cât sunt de confortabile chestiunile astea! OMG! Stăteam aseara pe ele, toți muci de fericiți și nemaivrând să plecăm ever de acolo- oricum noi se pare ca am închis locul!
Deci Timișoreni nu ratați manufactura!
Deci ... ceilalți, dacă veniți pe la noi, dați o raită prin Manufactura!
Și nu, nu mă plătește nimeni să fac reclamă! :))

Anyway, dacă vreți să știți mai multe evenimente de pe acolo dă click aici: http://handmadecafe.wordpress.com/

Oameni, oameni și ... iar oameni

2010-04-24T11:22:00.000-07:00

Ce mă fașcinează cel mai mult sunt oamenii. Încă nu prea pot să exprim exact de unde vine acest sentiment sau de ce tocmai m-am băgat pe acest „film” cu oamenii, dar de fiecare dată când vorbesc cu ei, mă uit la ei, stau printre ei mă cuprinde un fior rece pe spate, o bucurie exaltantă. În ultima săptămână am cunoscut mulți oameni noi, fiecare diferit, unic, frumos. Ceea ce este necunoscut mă provoacă, mă incită ... oarecum, mă determină să sap adânc în ceea ce sunt ei, atât cât îmi permit ei. Dar este atât de fain ... fain ... fain ... fain! Este practic o tranzacție între tine și ei, între ceea ce ești tu și ceea ce sunt ei. Înveți lucruri noi, nu doar despre cel cu care vorbești, nu doar despre oameni, dar și despre propria ta persoană. Și ce-i mai frumos de atât? Faptul că poți să-l simți pe acel om care abia l-ai cunoscut. Poți rezona cu unii oameni instant ... haha instant, dar chiar așa este. Am trăit-o pe pielea mea și este nu doar frumos, pot spune chiar BESTIAL. Prin oameni, vezi dincolo de orizont, vezi dincolo de tine.

Concluzie: mi-ar plăcea să fiu introvertiă!

2010-04-14T12:46:00.000-07:00

Da ... da ... deci:

M-am hotărât că mi-ar plăcea foarte mult să fiu introvertită! Dar oricât mi-ar plăcea n-aș reuși așa ceva, din păcate, se pare că al meu SRAA are nevoie de impulsuri externe că să funcționeze cum trebuie * Dammit!*

Rămân totuși cu singura satisfacție să privesc oamenii introvertiți, să îi zăpăcesc de cap, să îi stresez, să le pun întrebări etc etc etc. Îi studiez cu mult drag, cu oameni de genu nu știi niciodată ce au în tărtăcuță, miros a mister, și atunci când zâmbesc nu știi exact de ce au zâmbit, și-ți faci tot felul de filme în cap cu privire la acel zâmbet aleator.

Cu alte cuvite, îi ador.

Demonii, F M Dostoievski

2010-04-11T04:15:00.000-07:00

Everestul acestei luni reprezintă această carte pentru mine. Am citit 200 de pagini din ea și acum devine foarte interesantă, mă pune pe gânduri, mă ține trează noaptea și așa mai departe.

Ca să vă fac poftă și vouă din ea o scriu două pasaje din ea. Enjoy!

Discuție între Kirillov și Domnul G.

” - Nimeni nu poate judeca decât după el însuși, zise el roșindu-se. Libertatea deplină va veni abi atunci când omului îi va fi absolut egal dacă trăiește sau dacă nu trăiește. Iată scopul final.
- Scopul? Dar atunci poate că nimeni nu va mai dori să trăiască?
- Nimeni, zise el hotărât.
- Omul se teme de moarte fiindcă ține la viață, așa înțeleg eu lucrurile este un imperativ al firii.
- Este o lașitate și tocmai de aici se ascunde toată minciuna! Ochii lui scânteiară. Viața este suferință, viața este spaimă, și omul e nefericit. Acum totul nu-i decât suferințp și frică. Acum omul țin la viață, pentru că ține la suferință și la frică. Așaeste construită acum lumea. Acum viața se înfățișează omului în chip de suferință și frică, aici e toată minciuna. Astăzi omul încă nu este om adevărat.Va veni un om nou, fericit și mândru, omul căruia îi va fi absolut indiferent daă va trăi sau nu, acesta va fi omul nou. Cine va învinge suferința și frica, acela va deveni el însuși Dumnezeu. Iar celălalt Dumnezeu nu va mai exista.
- Prin urmare celălalt Dumnezeu există după părerea dumitale?
- Nu exista, dar e prezent.”

Discuție între Domnul G și Șatov

”- La acest Alexe Nilîci am luat ieri ceaiul, zisei eu, se pare c ateismul l-a scrântit la cap.
- Ateismul rus n-a depășit niciodată staiul calambururilor, mormăi Șatov, vârând o lumânare nouă în locul celei arse aproape complet.
- Și totuși de data aceasta mi s-a părut că nu am de- face cu un amator de calambururi, e drept că nu se pricepe să vorbească nici simplu, necum în calambururi.
- Oameni de carton; din cauza servilismului gândirii lor, zise calm Șatov, așezându-se într-un colț pe scaun și proptindu-și palmele pe genunchi. Există și destulă ură, reluă el, după un minut de tăcere.Ei primii s-ar simțigrozav de nenorociți, dacă Rusia s-ar transforma cumva brusc, fie chiar și după concepția lor, și ar deveni deodată extraoridinar de bogată și fericită. N-ar mai avea pe cine să urască, pe cine să scuipe, n-ar mai fi de cine să-și bată joc! Avem de- face aici numai și nuimai cu o imensă ură animalică față de Rusia, care le-a intrat în sânge ... și nici un fel de lacrimi nevăzute pentru soarta lumii nu există sub râsul lor văzut! Niciodată încă n-au fost rostite în Rusia cuvinte atât de false ca despreaceste lacrimi nevăzute! strigă el aproae cu furie.”

Este un roman care se merită citit.

MELODIA!

2010-04-10T14:21:00.000-07:00

Zilele acestea mă tot gândeam dintre toate piesele pe care eu le cunosc care m-ar caracteriza pe mine cel mai bine? Și căutând în memoria mea ... și apoi în sufletul meu am găsit-o! Spre surprinderea mea, nu este genul de muzica pe care îl ascult de obicei, nu este genul de muzică pe care îl cânt (aș vrea eu să fiu atât de ”mișto”) dar este melodia care mă descrie cel mai bine, și aș putea spune că este și cântată la instrumentul care rezoneaza cel mai bine cu mine și astfel îl ador cel mai mult, pentru că are și o putere formidabilă dar poate emana și multă tandrețe. Nu știu ce a simțit Bach când a scris Suita Nr. 1, și mai ales când a compus Preludiul, dar pentru mine reprezintă o stare care cuprinde emoții, trăiri intense, complexe, antagonice, soare și nori, zâmbet cu lacrimi, suspine și speranță. Eu.

Enjoy!

This is why i love japanese people!!! Ten-ten-ten

2010-04-04T12:05:00.000-07:00

Probabil este deja raspandita faza ... dar pentru ca ador japonezii trebuie sa postez si eu ...

I dare you not to laugh! ten-ten-ten

Meet my perfect man.

2010-04-03T14:16:00.000-07:00

My perfect man:

intellinget,
kind heart
spiritual
asertive
dreamer but with his head below clouds
sarcastic
ironic
good twisted humor
never gives up
reliable
strong
confident
loves kids
crazy&wild
animal lover
able to calm the whatever strom may be in me
not complicating things
hard worker (wei cum suna:)
in his arms i can feel the world better
handsome: green/blue eyes-it's a must!
in other words: my upgraded alter-ego- one that is like me but completes me.
And ... we must have that chimestry that everyone talks about ... that's it!

Is it too much to ask for?

Poveste primaveratica II

2010-04-01T12:34:00.000-07:00

- Nu am mai prins de mult timp așa dimineața ...
Imi spuse cu limbajul ei specific, o romaneste pocita de ani multi plecati pe la americani ... oricum ei sunt de vina, vorba aia ... Era atat de simpatică! Și ea, și dimineata îmbibată de mireasma specifică primăverii. Veneam mahmuri, obosiți ... de-alungul șoselei, tramvaiele numai ce începuseră să circule, nu era mai nici un om pe stradă. Mă simțeam King of the Road! Hahaha ... da, pur și simplu, începusem să-mi văd orașul prin ochii ei. Să văd acel verde crud de la pomi, începuse să zică o întreagă filzofie despre acel verde, rămâneam proastă de cât de oarbă puteam fi la culori, să nu le bag în seamă ... probabil că vedeam numai în tonuri de gri.
O țineam strâns de mână, nu de frica, că o voi pierde, ci vroiam doar să o simt aproape de mine. Nu mă mai săturam de ea ... de noi ... de acea dimineață lungă ... de acel mers agale, cu aer boem, de sărutările noastre ... era ceva unic. Era ceva nou. Vedeam lumea în alte culori.

A fost prima dimineață care aș fi vrut să nu se fi sfârșit niciodată. Mă simțeam liber ... total liber.

Poveste primaveratica I

2010-03-25T23:22:00.000-07:00

- Mai ... hmmm culorile astea imi plac!
- Sa mori tu! zise ea cu ras de copil mic ... si evident, prost- bine, bine ... hai ca incerc sa fiu serioasa, da ... nu te uita asa mirat la mine, pot sa fiu si serioasa. La ce culori te referi? Hmm?
- Hahahaha, copila! NU LE VEZI? Sunt peste tot in jurul tau!
- Eu nu vad culori- se auzea o oarecare dezamagire in glasul ei- eu simt doar sunetele.
- E si normal, esti femeie!- bufnise in ras, nu se mai putea abtine, ii era atat de draga si ... era placerea lui de a o tachina pana cand acestea rosea de furie.
- Auzi! Eu zic ca e normal ca tu VEZI culori, ca doar voi astia, leprele ... numai prin ochi percepeti frumusetea, nu prea sapati voi adanc in fiinte/lucruri.
- Ha! Da' ce draga, sa fim excavatori? Ne pui, pe noi ... "leprele" la sapat? Aaaa... pai normal, voi astea ... minunate fiinte delicate, ne vreti numai sa muncim si voi, bineinteles, sa beneficiati de munca noastra.- Deja surasul lui prinsese un contur misogin, malefic chiar dar nu lipsit de sentimente.
- Stii, o iei deja pe ulei, eu zic una si tu, aiurea, o dai in alte chestii tampite!- se imbufna pe el putin, o iritau comentariile tipice masculine, cu masca de sarcasm. Dar, tot ii placea. Tot il placea. Tot era a lui.
- Bine ... bine- o liniste el, strangand-o de manuta, vrei sa stii la ce culori ma refeream?
- Da, raspunse ea duios, bineinteles, suav chiar, inmuiata de seriozitatea lui brusca.
- Culorile pe care primavara mi le ofera impreuna cu tine.
Ca sa ascunda roseata din obraji intoarse fila si spuse prostesc:
- Maaaama! Ce duma de dat pe spate! Stii, stii ... trebuie sa scrii o carte de "aforisme" cu d-astea. Le-ai vinde ca painea calda! As vedea toate leprele la tine cum misuna dupa ea, sa aiba si ele succes mai departe!
El, bufnise in ras. Ii placea felul ei copilaresc, adolescentin de a se comporta. Era ceva improspator pentru el ... mai ales dupa ultima experienta ...

... To be continued ...

umbra ...

2010-03-22T16:11:00.000-07:00

O umbră zăcea liniștită pe margine de pat. Aștepta cu nerăbdare să fie purtată prin toate coclaurile emoțiilor ca să se poată desfășura și ea în liniște și cu cea mai mare libertate posibilă. În majoritatea timpuli era ținută de lanțurile conștiinței, pentru că aceasta era geloasă de potențialul ei, nu o suporta cu alte cuvinte, era frică de ea, se zbătea cu tot dinadinsul să o țină departe de realitate. Dar umbra s-a dezlipit de marginea ce o ținea una cu nimicul, a ieșit în soarele ființei vii și început să acționeze.
Atunci am început să cunosc câteva părticele din ființa umană. Când am încetat să privesc la om și să-i cunosc în primul rând umbra. ... Așa am început să mă văd și pe mine.

Vei plange mult or vei zambi? L. Blaga

2010-03-16T08:12:00.001-07:00

Eu
nu mă căiesc,
c-am adunat în suflet şi noroi-
dar mă gândesc la tine.
Cu gheare de lumină
o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,
că sufletul mi-aşa curat,
cum gândul tău il vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
Vei plânge mult ori vei zâmbi
de razele acelei dimineţi,
în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:
"Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?"

Omul care a nu mai fuge de el însuși

2010-03-13T15:26:00.000-08:00

Privea cerul înnorat, simțind vântul rece de martie cum îi smulge subtil fiecare lacrimă, nelăsând să existe nici una, lăsa în schimb stropii mărunți de ploaie să îi cuprinda fața. Gândurile îi dansau haotic în minte, se împleteau cu emoțiile sale lăsând dâre de speranțe. O simplă idee, devenise o obsesie pentru el, nu îi dădea pace de fiecare dată când plumbul cerului îl apăsa pe umeri: ”După această pătură cenușie, este ceva strălucitor ... să nu îți fie frică de acest întuneric timpuriu, nu există la infinit, dincolo de el se află ceva mai puternic, care arde raze de speranță ...”
Își ațintise și mai mult ochii, cu ciudă, pe bolta neagră. Făcea un exercițiu de imaginație, încercând să vizualizeze acea fabrică de speranță, să-i simtă căldura ... să uite de frigul din el și să poată zâmbi cu încredere că stropii de ploaie reci se vor opri cândva ... apoi dorințele au început să apară din nou ... a început să crape acel strat de tristețe de pe fața lui ... știa deja că va veni o zi în care cerul va fi pictat cu nori pufoși albi și saltăreți, că soarele îi va mângâia chipul ... și că într-o astfel de zi ea va apărea, cu un surâs pe buze, cu vorbe calde, cu o personalitate ciudat de faină, iar el va rămâne năucit de prezența ei.
Știa ... pur și simplu știa! Nu se mai temea acum de aceste zile apăsate de acest cer, credea din nou că norii pot fi și frumoși, că soarele se va arăta din nou, că frigul va fugi și că lacrimile se vor evapora. Gustul speranței i-au dat o nouă viziune asupra vieții. Zâmbea. Zâmbea sincer. Ba .. chiar a început să râdă printre lacrimi ... era sincer cu ce simțea, pentru prima oară era congruent cu el însuși. Era autentic. Da! Suferea dar era plin de speranță. Dulcele-amărui din această bucățică de viață i-au dat motiv să meargă înainte. Era el ... și simțea! De fapt, nu de mult timp, asta era tot ce își dorea, să simtă, să nu aibe impresia că nu este capabil de sentimente, să nu privească totul doar prin prisma rațiunii. Era om!
A încetat să mai fugă de el însuși și a început să trăiască.

După o minte constipată!

2010-03-08T14:56:00.000-08:00

Ce-aș putea scrie atunci când cuvintele îmi sunt sterpe? Da. Cuvintele nu mai pot naște ideile ce îmi zac în minte ... idei care de altfel, în sinea mea, îmi par a fi geniale, mirifice, splendide! Dar, vrăjeală! Am o minte constipată la ora asta! (Pun pariu ca juma din voi, cei care citiți, credeați că voi scrie acilea vorbe dă duh!... Țapă!:)
Bănuiesc că și această postare ar putea fi catalogată ca fiind profundă, pentru că are în vedere lucruri idioate, profunde, ințelepte, de viață, cretine care mi se întâmplă sau pe care le las să se întâmple!
Da, în postarea anterioară, conștiința mea era alterată! ALTERATĂ! JUR CĂ NU AȘ FI SCRIS ÎN AȘA HAL! ȘI JUR CĂ NU AȘ FI PUS POZA GEN- EMO/PITZI CU MINE! PROMIT! La un moment dat mi-am zis: ”Buei, demento! Șterge postarea sau pimp-uiește-o! Te dai cretină intelectuală, râd ăștia de tine și cu fundul!” DAR, am zis să-i dau pace, să las oamenii să râdă, să râd și eu cu ei, de mine, că doar postarea este chiar drăguță- printre rânduri.
Bun, ce-mi zace totuși în mintea asta constipată? Zace ... pfff ... hai să le zic, fără să încerc a fi mare scriitoare, cu un talent rar întâlnit- adică fără să mai încerc să fiu scriitoare wannabe! Văd cum omul ajunge în anumite situații care sunt total noi pentru el, această restructurare îi poate provoca o mini-depresie. Booooon! Depresia măsii ... eu sunt sătulă să aud cuvântul acesta, bestial! ... ce faci atunci când dai de o nouă lume care zăcea în tine? Adică, frate! Te vezi făcând o grămadă de lucruri care în veac nu ai fi zis că le vei face! Te vezi în ”n” contexte cu acest ”eu” , cu care nu ai facut cunoștiință înainte! Și da, e normal, ca atunci când ajungi acasă, te arunci pe pat, te uiți pe tavan, te pufnește râsul, zici ” ai de măsa! O să regret mâine dimineață!” Și te trezești cu noi dureri de cap, cu cafa disperat lângă tine și te găsești într-o tăcere morbidă, liniște interioară unde nu știi de unde să te mai apuci!
O transformare mare, care te duci ba pe culme, ba în prăpastie! DAR, mi-am dat seama!!! Simți că trăiești! Simți că exiști! Simți condiția umană dar îți vezi și partea inumană din tine!

... eu printre cuvinte ... si iluzii

2010-03-06T13:24:00.000-08:00

De-as putea sa-mi adancesdc firea in tot ce pare frumos as trai cea mai dulce iluzie si cel mai inaltator vis. De-as putea macar un pic sa inchid ochii si sa vad deschis as indrazni sa spun cu toata fiinta ca viata se merita triata. Dar ... imi ascund gandurile in cutia realitatiii si le modelez astfel incat sa nu-mi sufoc tairea in amagire, Nu prea imi dau seama de ce aleg sa continui sa supravietuiesc in aceasta cusca perfida, inghesuita de minti perverse, de sentimente stupidel de surasuro triste.... de tot ce este uman in ei si in mine.
Inumanul ma fascineaza, intr-un mod superlativ. Deoari. Si apoi arece inumanul nu doar ca nu greseste, nu doar a nu greseste, nu doar ca nu crede in nimic si nimeni, nu doar ca nu are sperante, nu doar ca exista si atat ci pentru ca nu ajunge sa sufere niciodata ...
Noi, oamenii, ne craponam in cel mai idioate simtiri .. in cele mai simple conflicte care ne produc un sir infinit de frustrar. Si apoi plangem ca sa varsam ceea ce ne face sufletul de piatra.
As vrea sa pot muri si sa nu ma doara moartea.
...

Cu drag,

Dia,
pentru toti,

va pup!

vine ... vine ... vine ... primăvara!

2010-03-04T15:32:00.000-08:00

Îmi număr fiecare secundă de gând și o aștern în mine pentru a înțelege ceea ce se petrece. Se pare că gândurile nu sunt menite pentru a fi numărate, nici măcar conceptualizate, degeaba le astern în mine ... nu se mai întâmplă nimic. Nu le mai știu exact scopul. Mă sufocă de fiecare dată când apar- de aceea mereu simt că îmi lisește o gură de aer.
Raționlizând sentimentele reușesc să descurc ghemul de gânduri cu care m-am trezit în brațe. Numai așa se pare că reușesc să trăiesc, anihilând orice fir de sentiment profund pentru cineva. Este mult mai bine această stare-este cel mai bun scut.
Nepăsarea m-a îmbrățișat iar eu nu i-am putut rezista, m-am adâncit în brațele ei.
Primăvara, trebuie să tai crenguțele rele dintr-un copac și să-l cureți de viermi pentru a îl face sănătos. Fac astfel o analogie: eu trebuie să tai în această primăvară orice crenguță care mi-ar putea împiedica buna funcționare ... și trebuie sa curăț orice vierme de om care îmi poate distruge sănătatea. Primăvara vieții mele tocmai a inceput!

Am un nou capriciu pentru această lună: să dau voie lucrurilor bune să se întâmple ... vă țin la curent până în 31 martie!
... VINE VINE VINE... PRIMĂVARA!

Sublimul sărut al nepăsării

2010-03-01T19:20:00.000-08:00

Îmi privesc neliniștea nefirească neîncercând să mai aduc stropul acela de tăcere în mine. Am încetat orice încercare ... probabil că tăcerea după care tânjesc de atâta amar de vreme zbiară în ea însăși.
Unii oameni spun că în ei se zbat două ființe, una bună și una rea ... eu nu aș spune asta cu privire la mine. Mai degrabă aș menționa de o mie de făpturi colorate, fiecare ... după specificul ei. Aceste o mie de făpturi îmi spun în același timp să fac același lucru dar să-l pictez în culoarea lor. Și ajung în final să ascult de câteva dintre ele și să acționez în cele mai ciudate tonuri de culori ... să amestec ființele între ele și să iasă culori monstruoase. Până și eu mă îngrozesc când văd ce am reușit să mâzgâlesc cu aceste făpturi ...
Ce îmi doresc? Îmi doresc să moară culorile din mintea mea și să rămân doar eu. Doar eu? Da ... doar eu. Nu știu care este în fapt culoarea ființei mele, poate că îmi este frică să aflu, dar cred că așa voi elimina confuzia dintre celelalte culori. Voi scăpa de tensiunea ce răcnește în mine.
Este atât de ușor să aluneci pe o pantă proaspăt unsă de prostie. Fără să îți dai seama ajungi tot mai jos și îți este din ce în ce mai greu să te ridici ... sau poate devi chiar nepăsător de a te mai ridica. Indiferent față de cum ai ajuns. Indiferent față de cum vei fi. Fiindu-ți atât de greu să îți aduci aminte cum ai fost înainte.
Așa că ... mă arunc în nepăsare ... în uitare, aaah da, sublima uitare, unde nu mai știi nimic, nu mai auzi nimic, nici măcar ticăitul propriilor gânduri. Mi-am zis astăzi cu un surâs amar, nu ... de fapt un surâs parșiv:” Dia, nu mai are rost să îți bați capul, nu se mai merită, nimic și nimeni nu mai merită efortul tău, energia ta ... culoarea ta.” Ce sentiment eliberator. Am Închis ochii și am zis ”Adio” neliniștii, tensiunii și până și tăcerii ... nu o pot avea nici dacă îi aduc soarele însuși într-un cub de gheață, tăcerea nu mă vrea ... nu m-a vrut niciodată. Cel mai deștept cedează primul, așa se spune, eu cedez și mă las să mă afund în ceea ce am intrat deja.
Ce Sublim poat fi sărutul nepăsării ...

Realitatea interioară și ... decolare!

2010-02-26T14:06:00.000-08:00

Ceea ce probabil numim realitate interioară/subiectivă, poate foarte drăguț să fie chiar o simplă iluzie a acestei realități. Să credem că știm ce înseamnă pentru noi realitatea noastră interioară, dar de fapt să nu avem nici cel mai mic habar. Hmph, :), îmi vine să râd de mine când mă gândesc, retrospectiv, cum de fiecare dată ajungeam la o mega-revelație, și credeam că mi-am descoperit realitatea mea, însă primeam mereu un bobârnac de la situațiile în care intram și de fapt, ceea ce eu credeam că este in interiorul meu era o simplă amăgire. Ehe! Ne HRĂNIM din amăgiri, oameni buni! Sau ... amăgindu-ne prin această iluzie, reușim să trăim cu noi înșine, că poate, dacă am fi sinceri în totalitate cu noi, nu am mai vedea răsăritul zilei de mâine. Zic și eu așa ... poate greșesc.
Ah! În orice caz, aberând cu multe cuvinte mari și pompoase, realizez că suntem niște ființe ciudate, cel puțin din punctul meu de vedere. De ce zic ciudate? Probabil că mă amuz exagerat de mult de situațiile în care acești oameni intră. Iar situațiile acestea, sug o doza de energie din om ... o doza de simțiri și o doza de sănătate mentală. Deci, mă amuz de propria mea persoană, dar îmi place să dau în alții să-mi uit mie ”necazul” pueril. Realitate. Realitatea interioară este atunci când nu te mai minți și te trezești în ființa, admițând ceea ce faci/ceea ce ești/ceea ce devi. Am început acest proces prin a recunoaște ceea ce fac dar nu m-am oprit aici, am început să îmi văd motivațiile. Atunci m-a bufnit râsul- motivațiile sunt cât se poate de seci, fără logică și haotice- exact ceea ce criticam eu la alte persoane. Dar este bine ... totul începe să cuprindă formă, iar mi-am promis să nu mai las conjucturile să îmi rânjească drăcesc ci să le rânjesc eu lor cu satisfacție- cu alte cuvinte, să nu mă mai prindă nimic și nimeni cu garda jos. Este un început bun, pentru că devin tot mai conștientă de a mea realitate. Încep să devin. Încep să devin.

Încep să decolez din vagin!
*Asta, vă zic sincer, prietenii știu de ce! (Vezi Clau și Laura)*

. . .

2010-02-17T15:48:00.000-08:00

Timpul s-a dilatat. S-a spart în bucăți de piele, scurgându-se încet pe corpul meu. Îi simt și acum mirosul, nu încetează să existe.
Am rămas parcă pe loc, retrăiesc ca un om nebun fiecare clipă cu încetinitorul. Îmi pierd mințile în cea mai dulce minciună.
Timpule revino la normal ... altfel te voi retrăi la nesfârșit.

Echilibru

2010-02-17T05:43:00.000-08:00

Mă scufund iar în același ocean întunecos. M-am trezit că am pierdut singura modalitate de a avea echilibru, sau cel puțin acel ”ceva” care mă ținea la linia de plutire. De fapt, nu am pierdut, a plecat de la mine.
Alunec ușor spre ceea ce urăsc, iar ceea ce urăsc devine iar realitate în mine. Mă pot opri? Nu. Nu mă pot opri fără această sursă de echilibru.
M-ai lăsat să cad ... și știi ce-i trist? Fără tine nu mă mai pot ridica.

Eliberarea

2010-02-16T02:08:00.000-08:00

Mi-am dezbracat gândurile, am găsit de cuviință că este mai bine să le las goale ... mai bine așa decât să le fie cald cu veșminte grele pe ele, mai bine să simtă frigul decât să se amăgească la căldura chibritului.

Asta e!

2010-02-11T12:14:00.000-08:00

Ajungi la un moment dat să îți pui o mulțime de întrebări care, aparent, nu au nici un răspuns. Te zbați între mii de gânduri sau idei care nu îți dau pace, și tot ce îți poți dori este să găsești liniștea. Liniște ... liniște. Singurul lucru care îl faci în final, spre a găsi acea liniște este să te eliberezi de aceste întrebări prin a renunța la a mai găsi răspunsuri. Când vezi că nu poți câștiga nici o luptă, dacă ești deștept, renunți.

Eu ... am ales în aceste momente să ”let it go”, numai așa îmi voi găsi liniștea. Cu un zâmbet trist privesc înainte și spun un simplu, sec ”asta e!”

... Punct și de la capăt. Un nou capitol se naște.

Joc

2010-02-10T13:14:00.000-08:00

Mă străfulgeră un gând: să fie totul o simplă joacă? Să fie până și sentimentul un simplu joc macabru? Complexitatea și totodată simplitatea trăirilor mă stupefiază ... mă îngrozesc când văd amestecul de substanțe ce se petrece în mine dar și ambiguitatea acestora. Nu mai știu exact ce trăiesc. Mă simt ca într-un vis, unde timpul a murit iar eu exist. Mă doare tot ... nu mă trezesc din coșmar, îmi dau seama că nu prea am cum să ies de aici, cel puțin nu așa de repede după cum aș fi vrut eu.

Oamenii ... noi, oamenii trăim fără să înțelem multe lucruri, dar ce experimentăm foarte profund este suferința, cu toate formele ei. Parcă uităm de acele mici momente de bucurie. Deși, mă lamentez aici ca și Esmeralda sau cum o chema pe aia ... Marimar, deși trăiesc o telenovelă soră cu moartea, deși acum totul este nimic, și o dau imediat pe Cioran, Nietzche, Schopenhauer devenind nihilistă, mă gândesc că probabil lucrurile nu vor ramane la fel. Mă agăț de soare, mă agăț de lună, îmi mângâi sufletul cu Paler și îmi promit multe. Dacă nu fac nici o proiecție în viitor s-ar putea să-mi bag picioarele în tot- ceea ce încă nu se merită făcut. Îmi promit să nu mă mai las pe mine însămi să greșesc ... deși este a nu știu câta oară când îmi promit asta. Heh ... este un joc. Să trăiești este joacă curată. Mă joc cu ce-a mai rămas din mine.

Timpul va trece și timpul spală. Mă spală pe mine de mine.

Măștile

2010-02-09T16:10:00.000-08:00

Inutilitatea ... sentimentul inutilității, a golului ... căutarea sensului ... căutarea fericirii ... căutarea dragostei ... căutarea CEVA-ului care mă face să cred că sunt în viață ... durere, lacrimi, furie ... multă furie, nedreptate ... amar, amar dulce ... viață duplicitară, multe măști uzate, din ce în ce mai complexe, sațietate ... sațietate de viață. Imposibilitatea de a privi omul din oglindă, mult prea multă neînțelegere ... mult prea multe sentimente, mult prea multă vulnerabilitate, mult prea multă lamentare ...
Sătul de tot și de toate, sătul de mine ... sătul de ceilalți ... dar iubindu-mă pe mine, iubindu-i pe ceilalți.
Alerg deși stau închis, pe loc ... văd prea multe deși țin ochii închiși. Scapă-mă! Mă auzi? Ajută-mă! De data asta nu reușesc să mă mai salvez ...
Mi-am crăpat fața de prea multe zâmbete fără nici o noimă ... am râs cu poftă, ca să ajung în mine și să plâng, să urlu ... să țip. După atâtea măști purtate, nu mai știi de fapt cine sau ce ești ... sau ce ai devenit.

Atât ...

2010-02-08T14:44:00.000-08:00

Se uita înfiorat în oglindă. Persoana pe care o vedea era ștearsă, plânsă, sleită de puteri, avea ochii triști, roșii și fără pic de sclipire în ei. Nu mai știa nimic despre nimeni, despre el ... despre tot. Era confuz. Nu reușea să înțeleagă ce i s-a întâmplat. El să ajungă aici? AICI? În golul acesta imens? Într-un întuneric fără nici o lumină la capăt? La orice capăt? Era aici. Era în nimic. Nimicul din el devenise una cu el.
S-a întors în cameră și s-a aruncat obosit pe pat. Se uita pe tavan ... unde era singurul loc fără nimic pe el. Vedea tavanul imperfect ... il detesta că era atât de gol, până și acolo ar fi vrut să lase linii, curbe, forme orice. Dar îl privea invidios, știa că el și tavanul au în comun totul. Se uitau unul la altul și-și priveau golul din ei. A închis ochii, sperând să vadă ceva, orice ... A făcut exerciții de imaginație ... se gândea pe cât posibil la lucruri frumoase, s-a strofocat să le caute ... a văzut soarele, a văzut luna, a văzut copacii de toamnă, a văzut zâmbete dar deodată imaginile au încetat să mai existe. Totul de venise negru. Totul devenise negru ... și soarele și luna ...și copacii au întâlnit iarna iar zâmbetele s-au transformat în lacrimi.
Plângea. De ce? Nici el nu mai știa ... Doar plângea și lăsa nimicul să se scruga odată cu lacrimile. A cedat să se mai mintă. Nu mai putea să spună că este bine, că este puternic și că poate tot. A încetat cu prostiile ... și-a dat voie să fie așa cum este: un om trist. Și-a dat voie să fie.
A deschis o carte, și-a citit o poezie:

Semn 5

Ca şi cum ai vedea munţii plângând,
ca şi cum ai citi din deşerturi un gând,
ca şi cum ai fi mort şi totuşi alergând,
ca şi cum ieri ar fi în curând,

astfel stau palid şi trist, fumegând

... Atât.

Dimineața pe răcoare

2010-02-06T19:31:00.000-08:00

Este o dimineață ciudat de faină. Este aproape 6 ... nu am reușit nici să dorm ... nici să învăț (așa cum trebuia). Dar e frumos când mai prind așa dimineți după nopți albe. Ce-mi place mie la dimineața în mod special? Că este liniște. Furtuna din mine se liniștește și ea ... și am primit un tonus pozitiv din partea ei, frigul mi-a intrat până în oase, țin geamul deschis pentru că mă face să dârdâi... ce fain e sentimentul, ești nebun? Recunosc, un pic delirez, dar ... a venit dimineața! Ce a fost mai rău a trecut. Dimineața parcă este un laitmotiv al învierii ... odată cu ea simt că și eu mă renasc zilnic.
Și ce îmi place mie să fac în astfel de dimineți superbe? Îmi place să mă holbez pe geam ca un câine singur ... și să admir, bine nu am ce admira, decât cimentul mirific și mașinile parcate ... evident că nu aceste elemente îmi atrag atenția ... mă uit mai mult în gol. Admir necunoscutul zilei ce urmează. Azi? Azi ... da ... peste câteva ore am ultimul examen din sesiune, nu mi-am bătut neuronii prea mult cu el ... dar în rest, ce va fi azi? Nu știu. Aici este frumusețea dimineții ... nu știi ce te așteaptă în ziua respectivă. Hmmmm ... cum nu am obiceiul să mă trezesc devreme, simt parcă diferit aceste momente. Mă transmit într-o stare ușor euforică, ca și cum ar fi the first day of my life. Ce ciudată trăire.

Ehe ... eu vă zic o duminică bună celor care citesc, mă bag la învățat, vă las cu o piesă care îmi reflectă oarecum dorința mea în momentul de față. Știu că o să vă placă, daca apuc să mai cânt în vreun bar, într-un moment siropos o să bag un cover la ea. ENJOY!

Vă pupă Dia!

Comportamente autodistructive

2010-02-06T02:11:00.000-08:00

În ultima perioadă a vieții mele, am observat aceste comportamente autodistructive, nu doar la mine dar și la majoritatea oamenilor din jurul meu. Am văzut tendința asta ”masochistă” ... să-i zic așa, sau poate preferați ”iemo”, de a își provoca singuri suferință. Fie că acest lucru înseamnă să intri în relații dăunătoare, sau te ții cu dinții de oameni care nu neapărat îți fac bine (sau te fac fericit), fie că este vorba de a asimila anumite sentimente și de a le cristaliza adânc în ființa ta, deși ai putea să îți ocupi gândurile cu altceva ... sau chiar am văzut oameni care știu că își fac rău prin acțiunile respective, le conștientizează, le denumesc, le știu efectele ... continuă, într-un mod absurd de a le efectua. Mă face să mă întreb: ”Bine, bine domle, dar ... unde mai este instictul de autoconservare? Unde este narcisismul din oameni? Unde este frica de suferință? Ce se întâmplă?”
Este oarecum o enigmă ... cel puțin pentru mine. Cum să alegi să suferi în detrimentul fericirii? It blows my mind away! Și am încercat să îmi fac o analiză, să văd de ce eu mă bag în același câcat, de ce aleg eu să mă distrug prin diferite comportamente sau acțiuni. Și nu pot să o scot la capăt. Nu îmi înțeleg motivația în majoritatea lucrurilor spontane pe care le fac. Pot spune că poate fi o pulsiune, care bineînțeles, este irațioanlă. Și, deci, revenind la vechea poveste, orice este irațional nu poate fi explicat rațional. Sau ...? Poate așa am ales până acum, și ne-am obișnuit cu acest pattern al nefericirii, al suferinței, și ne-am găsit zona de confort, de siguranță.
Am multe gânduri cu privire la fericire. Oare de ce? :) That was such a stupid question ... Tânjesc după ea şi îi dau cu piciorul de câte ori am impresia că o ating. Şi ... ştiţi ce este mai distractiv? Tot ce avem nevoie este în faţa noastră, noi ne întoarcem privirea, ca şi cum nu am vedea, şi alegem să ne facem rău ...

Patetic.

Căutare Oarbă

2010-02-05T12:33:00.000-08:00

Oamenii caută.

Caută fericirea exact acolo unde nu ar trebui. De fapt ... fericirea nu ar trebui căutată, ar trebui doar să o lăsăm să vină. Altfel, dăm numai de iluzii, întradevăr, sunt cele mai dulci și sublime iluzii, pe care dorim să le credem adevărate și ... chiar le credem a fi veridice.
Căutăm binele. Îl căutăm cu disperare. Binele nu poate fi găsit, binele există fără să îl căutăm, trebuie doar să ne deschidem ochii și iată-l!
Căutăm sensul. Vai ... și încă cum! Căutăm un sens pentru a nu ne leza amorul propriu, pentru a încerca cumva ... oricum să conceptualizăm existența noastră. Pentru a nu ne simți în van. Sensul? Există în noi, îl căutăm în direcții total greșite.
Căutăm iubirea. O căutăm frenetic și în cele mai patetice locuri, în cele mai ciudate ființe, săpăm în noi înșine dorind cu ardoare să o descoperim. Iubirea nu trebuie căutată. Iubirea vine singură, când trebuie, unde trebuie. Doar că suntem prea orbiți de dorințe încât alegem să ne amăgim singuri doar ca să simțim ceva, CEVA, ORICE, să avem vaga impresie că suntem oameni, că trăim ... că existăm.

Sunt toate iluzii. Fericirea, Binele, Sensul, Iubirea. Iluzii care ne captează întreaga ființă, care ne fac să credem că existăm. Le căutăm când ele deja sunt în fața noastră, în noi, în cei din jurul nostru.

Concluzia pe ziua de azi? Ahh ... am renunțat să mai caut. Am căutat și am dat numai de belele. Mi-am zis: ”De aici încolo trăiește fără să mai cauți, totul va veni de la sine ... și fericirea ... și binele ... și iubirea. Iluziile vin fără să le cauți așa că ... Trăiește! Simte! Bucură-te!Există!”

Chestiuni învățate azi

2010-02-04T11:21:00.000-08:00

Da ... azi trebuia să învăț pentru examenul de mâine, dar fiind în bibliotecă ... nu m-am putut abține să nu răsfoiesc și alte cărți. Nu m-am oprit la răsfoit, m-am băgat la citit serios.

Am dat o raită pe art-therapy, mi-a plăcut abordarea, m-am gândit să vă împărtășesc ceva de pe acolo și poate puneți în aplicare.
Ca să înțelegi ”șmenu” cu art-therapy, practic are în vederea exteriorizarea imaginilor reprezentate de inconștient în conștientul nostru și elucidarea problemelor cu care ne confruntăm, prin artă, fie ea pictură, muzică, scris ... you name it. Astfel, avem un dialog între conștient și inconștient, dialog care presupune o confruntare între aceste două parți ale ființei umane. În fond, avem în vedere o imaginație activă, metodă concepută de Jung, care presupune o introspecție ticluită de individ pentru observarea izvorului imaginilor interioare. Cum ajungem să avem o imaginație activă? Sunt patru stadii:
1. Golește-ți mintea de înlănțuirile, de gândurile eului.
2. Lasă imaginea să intre în câmpul atenției tale, concentrează-te în interiorul tău.
3, Scrie ce ai văzut, pictează, sculpteaza etc. pentru a da formă exterioară experienței trăite.
4. Momentul asumării consecințelor mesajeor recepționate- confruntarea.

Aceste lucruri presupun o uitare a tot ce știi, o uitare a idelor preconcepute, a tuturor formelor cunoscute și imaginilor cunoscute! Pur și simplu te joci ca atunci când erai copil.
Ne putem confrunta cu un gol. Unde nu vezi nimic. Deseori trebuie să trecem printr-un gol, acesta este momentul pentru ”saltul în întuneric”-saltul- un salt mare, care te va face să ieși din gol.

Încearcă și tu, descoperă ceea ce se află în tine ... apropos ... prea mult potențial nefolosit duce la boală. Potențialul trăit înseamnă sănătate pshică.

Universul nostru interior este bogat, plin de lucruri care le cunoaștem dar și plin de necunoscute, lucruri care ne inhibă, care ne opresc spre a urca mai sus, să ne autodepășim limitele. Putem să cunoașteme aceste blocaje, le putem le rezolva, ne putem duce existența la un alt nivel.

Descoperă-ți umbra interioară ...

autoironie

2010-02-03T06:22:00.000-08:00

Când intrii în deep shit, când plângi ca nebunul sau îți vine să îți tragi pumni în cap, pentru că te vezi ce idiot poți fi cateodată ... atunci cel mai bine este să râZi!DA! Râzi de tine, de situație, de tot, de ... câcatu în care te-ai băgat singur singurel ... este o metodă care NU DĂ GREȘ! Știi de ce? Pentru că în loc să doar plângi, sau să te simți cel mai prost om de pe lume ... poți să o și verbalizezi asta, să sune distractiv și să te uiți în oglindă cu umor. Am realizat asta ieri, după ce am postat mini-povestea extra-mega-depresivo-siropoasă, mă gândeam să o șterg că mă fac de rușine cu poveștirile astea adevărate ... dar până și asta e funnych! Să iubești pentru like prima oară în viața ta, să nu fii iubit înapoi, că na... este o alta/un altul ... și se întâmplă telenovela măsii ... și atunci, TU... mare... mare artist/poet/scriitor/blogger/psiholog bagi acolo o poveste care să fie ”profundă” frate! Vă zic sincer, când am recitit câcățelul ăsta ieri, m-a bufnit râsul și plânsul în același timp ... omul face lucruri ciudate când suferă dar și tâmpite.
Am învățat ceva despre mine, ieri și azi, mecanismul meu de coping este să fac mișto de mine însămi, și atunci nu mai mi se pare că sunt patetică și apoi nu mai plâng.

ȚINTIT ȘI LOVIT!

BE A WARRIOR! BE YOURSELF! FIGHT WITH YOURSELF! YOU WILL WIN!

Mă lipsesc

2010-02-02T01:58:00.000-08:00

Stătea fascinat. Gândurile se amestecau în mii de șoapte stinse, nu mai știa care sunt șoaptele lui, care sunt șoaptele ei. Aștepta momentul prielnic ... îl încerca o nerăbdare, nu mai avea stare ... vroia să dispară cât mai repede posibil, vroia ca vocile să înceteze, vroia ca el însuși să își înceteze exstența.
Era fascinat de propria sa umanitate. Nu mai trecuse prin momente de slăbiciune, se simțea prea vulnerabil pentru o persoană atât de puternică. Se detesta pe sine însuși că s-a lăsat să ajungă aici, în această nenorocită stare. Își zise de multe ori în trecut, că omul este un animal irațional, nu rațional, pentru că face lucruri, zice cuvinte care pornesc din simple simțiri stupide. Stupide! Și-a promis că el va fi prima specie de om cu adevărat rațional. A criticat atât de mult oamenii care își provocau suferințe inutile, infantile, pornite din prostie. Dar ... se pare că acel om puternic care se credea el că este, s-a dovedid a fi un copil firav, care plânge din orice fleac, care așteaptă să fie iubit. Nici nu mai vrea să se gândească cum ar fi fost să se fi văzut pe sine acum câteva luni, probabil s-ar fi luat la pumni. Și așa, îi vine să se dea cu capul de toți pereții ... și să își scoată inima afară din piept, să o ciopârțească ca să se învețe minte, să învețe o lecție serioasă: nimeni nu își bate joc de el, nici măcar inima lui.
Șoaptele nu conteaneau în ai aduce aminte fiecare moment. Le detesta cu toată ființa. Vroia să uite tot și să se reîntoarcă la ceea ce era. Dar ... "Timpul nu poate fi dat înapoi..." spuse cu voce ștearsă, fără vlagă, fără intonație, îmbrăcată în nimic.
A hotărât în el însuși că va fi prima și ultima oară când este bestia irațioanlă, cu risc că va duce o viață fără fericire, alege să își mențină orgoliul omului rațional în picioare.
"Nici o lacrimă nu merită să fie vărsată își spuse, de fapt ce sunt eu pentru ea? Un simplu pion pe tabla de șah, cu care mută pentru a câștiga. Ce câștigă ea din toate astea? Lacrimi și suspine. Lacrimile mele și suspinele mele. Nu știu dacă să o iubesc sau să o urăsc. Ce prost sunt. Sunt un animal irațional și prost. Îmi bat capul și îmi sufoc inima pentru o femeie? În ce stare am ajuns ... "
În timp ce se uita în oglindă își spuse:" De aici înainte, să nu te mai văd în starea asta, termină cu prostiile!" ... După o tăcere îndelungată, apa aceea sărată, blestemată nu se mai oprea, adultul a regresat, adultul a devenit copil. Plângea ca un copil ... se ura atât de mult pe sine însuși, se ura că s-a lăsat să se degradeze într-o astfel de stare patetică.
Stătea cu pastilele în mână ... dar le-a aruncat pe jos. "Nici o femeie nu merită să plâng după ea, cu atât mai mult să mă mor pentru că nu mă iubește. Morții măsii de dragoste, mă lipsesc de ea ..."
Cu aceste cuvinte, și-a luat paltonul pe el, și a plecat. S-a plimbat până a terminat pachetul de țigări. A doua zi, s-a renăscut. Un om nou, un om puternic, un om fără lacrimi și suspine.
Inima lui a bătut pentru ultima oară aseară dar i-a ajuns acea bătaie pentru toată viața.

Gol

2010-01-31T02:13:00.000-08:00

Privea în gol, nu îl mai interesa nimic și nimeni. A ajuns acolo, unde nimic nu mai poate pătrunde misterul minții, acolo unde, indiferent ce ar face omul, nu poate pătrunde să înțeleagă procesul gândului și al ideii.
Privea golul. Privea golul din materie, din oameni ... golul din el. Nu mai simțea nici măcar disperare, nici speranță, nici iubire, nici ură ... nu mai simțea nimic. Luase chiar ceva pastile să poată adormi, au reușit să îl adoarmă azi noapte, luase două pastile micuțe și una antidepresivă. L-au ajutat să oarecum să uite de ce există, l-au băgat în nepăsare și l-au dus pe un tărâm al viselor obscure, nici măcar în vise nu întâlnește pacea, ce să mai zică fericirea? Fericirea ... un cuvânt de multe ori auzit și niciodată ințeles sau trăit.
Ce îi mai rămâne de făcut? Să uite tot și să își privească golul, să îl înțeleagă și să se ascundă în el. Dar până și aceste acțiuni sunt total efemere ... fără sens. Faptul că ar vrea să se înțeleagă, să se confrunte cu umbra sa și să evadeze din el însuși ... ar vrea ... dar alege să nu, alege golul care-i macină existența. Vidul din el este mai puternic decât orice dorință posibilă, normală iar gândul vremelniciei este mai interesant decât orice răspuns la o întrebare existențialistă.
"Ne irosim viețile în gol"- acestea au fost ultimele sale cuvinte, înainte să devină una cu vidul, înainte să se arunce în gol.

Inevitabilul

2010-01-28T04:24:00.000-08:00

Priveam priveliștea din fața casei ... eram trist. Nu puteam să înțeleg multe lucruri care erau în jurul meu, care erau în această lume, nu puteam să văd legătura dintre ceea ce este și ceea ce a fost. Dar ce mă întrista și mai tare era inutilitatea care îmi inunda simțurile, rostul meu efemer și simpla mea existență erau în van și continuă și în ziua de azi să fie. Am căutat atâta timp un simplă sclipire, o simplă frază care să facă sens vieții mele ... ceva ... orice. Nimic. Am dat de nimic și nimicul era în mine. Atunci mi-am zis, hotărât: Îmi bag picioarele în ea de existență, voi trăi așa cum au trăit și alții, fără gânduri profunde, fără întrebări existențialiste, fără nimic. Și așa am făcut, am intrat în cercuri vicioase, cu oameni dubioși, cu plăceri efemere, fără strop de sentiment, fără strop de remușcare, fără pic de umanitate în mine. Devenisem nimic.
Ce rost au toate? Niciunul. Se pare în final că omul se bucură cu adevărat de cele mai mici plăceri, imediate, de care poate dispune. Nu! Nu gânește în perspectivă și nu, chiar nu are în gând profunzimea existenței. În final, daca nu are parte de aceste micuțe plăceri diabolice, devine obsedat de ele și pierde esențialul existenței. De fapt, ce vorbesc? Noi, oamenii, suntem experții în pierderea acestui esențial, în orice condiție, reușim, dracu știe cum, dar reușim să ne frecăm viața și dăm la o parte tot ceea ce contează. Mai are sens ce scriu? Pfff ... sunt deja un om bătrân. Mi-am pierdut gândirea în micile spărturi ale amintirilor. Acum că mor, acum că mă transform ... acum că încetez a mai exista în această formă ... acum că voi afla sensul lucrurilor și a vieții ... și sensul meu ... acum că voi știi, sunt mai speriat ca niciodată. Dar până și aici, chiar nu mai are importanță cum mă simt. Totul trece într-o nouă concepție. Și iată că nici moartea, nici viața nu ne ajută să înțelegem ... am fost, suntem și devenim ceva. Acel ceva mereu se va schimba și mereu se va simți neînțeles.

Despre sentimente și rațiune

2010-01-23T15:26:00.000-08:00

Vorbind mult împotriva sentimentelor dar și recitind vechi postări și vechi scrieri în juranlul meu, mi-am dat seama că luptam cu mine însămi să reprim aceasta parte mai sensibilă a sufletului. Ceea ce mi-a creat, oarecum, o stare de confuzie, pentru că am perturbat modul meu de a percepe ceea ce mă înconjoară și modul meu de a construi realitatea mea.
Bun ce se întâmplă de fapt cu noi, oamenii când simțim? De ce unii vrem să reprimăm sentimentele, să raționalizăm orice eveniment și să ne ascundem de, ce poate fi, cel mai frumos lucru din viața unui om?
Simțim. Avem simțuri ... și totuși, vrem să le ascundem sau chiar să le eliminăm. Sentimentele în sine ne fac vulnerabili. Aici, avem o parte a personalității noastre, care din cauza fricii de a pierde controlul, ne împiedică să ne lăsăm, să zic așa, duși de val. Pentru că știm foarte bine, că dacă lăsăm simțirile să zburde, pierdem controlul a ceea se întâmplă în noi, devenim defensivi față de propria noastră persoană, conceptualizând cele mai mici emoții, dându-le explicații logice și rezolvându-le repede.
Îmi ziceam, nu de mult timp, că sentimentul este precum o sabie cu două tăișuri, deși este extrordinar să simți, în același timp te poate tăia foarte rău. Am multe expemple pe lângă mine, am văzut ce au făcut oamenii din cauza unor sentimente. Dar ... întotdeauna este un dar ... cum este viața fără ele? Cum ar fi viața fără iubire? Cum ar fi viața fără frică? Cum ar fi viața fără tristețe? Cum ar fi oamenii simplii roboței? Nu ar fi nimic- din nou ajung la aceasta temă a nimicului.
Putem totuși fi echilibrați? Nu.Și aici începe mie să îmi placă, tocmai această mare coloratură de imperfecțiune mă atrage. Până și această patologie a controlului, îmi arată că am scăpat situația de sub control, că tot ceea ce reprimăm se întoarce cu vârf și îndesat ... până și oamenii care se lasă conduși numai de sentimente sau cei care se lasă conduși de rațiune ... adaugă sare și piper vieții. Iar eu? Să zic ... că încep să nu îmi mai pese dacă mă las în voia simțurilor sau în voia rațiunii, sau că oscilez de la una la alta frenetic ... mai contează? Contează să trăiești ... Contează să fi!

Mindless

2010-01-22T13:32:00.000-08:00

Vorbesc adesea de gânduri, de oameni ... de lucruri care nu sunt în oridine ... ce rost au toate aceste nimcuri? Care este esența noastră, a oamenilor? Esența ... importanța noastră ... suntem mulți, mulți străini, trecem pe stradă unul pe lângă altul și nu ne interesează de celelalt, de fapt ... nu ne intereează nici măcar de acela care nu își aduce aminte când a mâncat ultima oară. Pot merge mai departe și să aplic același model de comportament în rândul creștinilor. "Suntem creștini de 2000 de ani domle, ce dracu?" - varianta ortodoxă, sau " L-am acceptat pe Domnul ca Domn și Mântuitor, merg la biserică de 3 ori pe săptămână și sunt implicat până peste cap în toate lucrările din biserică ... ah da!Și am o relație specială cu Dumnezeu, ea constă în citirea Scripturii de 2 ori pe zi și o rugăciune de jumate de oră cu voce tare, stând pe genunchi!" Suntem creștini și avem credința asta, dar legea numărul 1 a creștinismului, dată de Isus însuși, nu o aplicăm, să iubim. Să iubim ... și iar să iubim. Este greu. Știu. Este greu să acceptăm această vulnerabilitate... ne este greu să trecem dincolo de noi, de zonă noastră de siguranță și să ne riscăm. Este greu ... să vedem nevoia celuilalt. Este greu să dăm de la noi ceva pentru celălalt care are nevoie de ajutor, este greu să îi zâmbim măcar natural, sincer unei persoane. Nu!

Alegem falsitatea. Alegem nimicul. Si suntem nimic ... în loc să fim totul și să facem parte din tot.

Iubire? huh? Pe bune? Să mooooori tu!

2010-01-06T15:58:00.000-08:00

Într-o discuţie ieri cu cineva mi-am dat seama că noi alergăm spre iubire fără să ne dăm seama ce facem şi de ce facem ceea ce noi facem. Am realizat că noi nu alergăm să fim iubiţi, alergăm ca să ne iubim pe noi înşine. Candva credeam că egosimul este ceva negativ ... şi este, pană la un punct. Atunci cand nu ne iubim deloc, nici nu avem cum să iubim pe ceilalţi ... iar dragostea ca să fie completă trebuie sa fie reciprocă.
Îmi place gandirea lui Tolstoi cu privire la divinitatea din noi şi vorba lui Ţuţea " libertatea este partea divină din noi". Şi eu la fel gandesc ... şi eu cred că divinul este în noi, astfel avem o valoare imensă, suntem fiecare importanţi, nu existăm degeaba.
Oricat am încerca să negăm, uneori nu ne vedem valoroşi, unii dintre noi se văd mai rar nevaloroşi, alţii în schimb nu pun deloc valoare pe ei înşişi. Cum putem oferi dragoste cuiva daca nouă înşine nu ne dăm acest dar? Orice am oferi în exterior fără să oferim interiorului nostru, nu este decat o încercare disperată de a compensa ceea ce nu ne dăm nouă înşine, astfel, aşa numitul sentiment devine un simplu pretext de a avea confort psihic, de a te simti catuşi de puţin în viaţă.

Sfat, pentru mine şi pentru tine: IARTĂ-TE, LIMPEZEŞTE-ŢI SUFLETUL ŞI MINTEA, LUPTĂ şi IUBEŞTE-TE!
Par a fi bune rezoluţii pe 2010 ... să le zic profunde!

Mai jos sunt scrise şi alea tampiţele scrise după vreo 2 pahare de vin.

1. Să citesc o carte pe lună!
2. Să îmi găsesc temă de dizertaţie pană la vară!
3. Să mă îndrăgostesc.
4. Să îmi fac un tatuaj.
5. ... să mor dacă mai ştiu care era a 5-a ... vai şi amar :)) nu au trecut decat 5 zile din noul an!

Voi? Ce v-aţi propus pe noul an?

Bohemian Rhapsody... ahaamazing!

2009-12-31T03:44:00.000-08:00

Deci, am râs cu lacrimi!

Imperative

2009-12-19T16:10:00.000-08:00

Să iei lucrurile aşa cum vin, aşa cum sunt!
Să te accepţi pe tine aşa cum eşti, cine eşti şi de ce eşti!
Să îţi recunoşti simţirile în trăirile pe care le ai!
Să speri şi să visezi!
Să crezi că există ceva dincolo de propria ta personă, dincolo de lumea pe care o percepi cu ochiul liberi!
Să îţi găseşti sensul existenţei!
Să înţelegi că eşti valoros!
Să conştientizezi că ai un potenţial imens, poţi să realizezi orice!
Să ai curajul să fi tu, indiferent de ce spun ceilalţi!

"Sapă, sapă, sapă, până dai de apă,
Apoi iar sapă, sapă, sapă, până dai de stele în apă!"

2009-12-18T15:21:00.000-08:00

Simt că aş fi Crăiasa Zăpezii şi lumea odată în culori a devenit pură, parcă zăpada spală culorile păcatului ... să zicem că iarnaaceasta devine purificatoare. Iar singurătatea atinge cote sublime. Zăpada îmi acoperă totul şi totul devine rece.

Frânturi de bucurie

2009-12-11T14:04:00.000-08:00

Să te plimbi pe drum pe frig, cu o haină relativ subţire pe tine şi să uiţi de tot ce te înconjoară, având în tine doar cu frânturi de gânduri.
Să ţii cana de cafea în mână, încălzindu-ţi ideile odată cu racirea cafelei.
Să priveşti oamenii dintr-un bar.
Să întâlneşti privirea unui străin şi să îţi simţi tot corpul electrizat.
Să te uiţi la cer şi să faci desene din stele.
Să atingi corzile de chitară şi să simţi sunetul plângăreţ.
Să miroşi culorile de ulei pe pânză simţind pictura până în măduva oaselor.
Să stai ore în şir discutând cu două persoane deosebite la o ceaşcă de cappuccino.
Să simţi dorul după o persoană pe care nu ai cunoscut-o niciodată.
Să îţi fie citită o poezie cu o însemnătate sentimentală.
Să îţi zâmbească un om bătrân atunci când îl saluţi.
Să îţi sară un copil în braţe plin de bucurie că te vede.
Să poţi să simţi atunci când nimic deosebit nu are loc.
Să mergi la un concert Iris.
Să îţi faci propria ta mobilă.
Să te aştepte pisicuţa ta acasa şi sa vină la tine în braţe când te aşezi pe scaun, aşteptând să o mângâi.
Să Il simţi pe Dumnezeu în tine.
Să trăieşti.

Noiembrie

2009-11-11T02:24:00.000-08:00

Este luna mea. Noiembrie. Luna în care lucrurile se întâmplă, luna în care soarele îmi surâde prin ploaie. O doză de optimism ridicol mă animă, nu ştiu de unde porneşte acest optimism dar îmi prinde bine. Probabil că ploia lui Noiembrie îmi spală gândurile.
Cum ar fi dacă am lua toate lucrurile simplu şi natural aşa cum vin ele? Lucrurile se întâmplă cu un motiv ... dacă am trăi fără să le mai raţionalizăm probabil că am începe să le trăim mult mai intens, mult mai frumos ... mult mai natural.
Până şi acele lucruri mai neplăcute ... până şi ele au acolo un rol, suferinţa în sine nu este ceva de urât, ar trebui chiar să o apreciem, de ce? Pentru că prin ea noi suntem nu doar modelaţi, schimbaţi ci devenim mai umani.
De ce nu? De ce sa nu trăim în continuare prin speranţă? De ce nu încercăm să vedem lucrurile printr-o perspectivă mai bună? De ce nu? Având în vedere că şi aşa lumea nu o putem schimba ... pe noi înşine nu ne putem ... schimba radical ... pe alţii nici atât ...
Dacă trăim fără aşteptări prea mari de la oameni ... nu putem fi dezamăgiţi, aş spune acelaşi şi cu privire la viaţă, dacă nu ne aşteptăm de la ea marea cu sarea, nu ne poate răni mai deloc.
Concluzia? Trăieşte fără raţionalizezi. (Merge "duma")

Gând Tomnatic 11: Înconjurată de nimic.

2009-10-16T14:27:00.000-07:00

Este toamnă din nou, mă aflu pe acelaşi tărmâm de nimicuri. Calc pe frunze moarte, le sug ultima energie de viaţă şi mă satur din vântul care îmi taie obrazul ... îmi place vântul, nu pentru că îmi dă impresia că îmi usucă fiinţa ci pentru că am impresia că îmi aduce lucruri noi, probabil speranţe deşarte, dar până şi ele sunt bune decât nimic. Mă plimb pe lângă copacii care se dezvelesc de rugina de pe ei şi le admir curajul, curajul de a dezbraca de toate acele frunze obraznic de frumoase. Cum ar fi şi eu să fac la fel ca ei? Să îmi dezbrac fiinţa de frumosul obraznic şi devin, pur şi simplu să devin ceva fără acel frumos ce îl văd oamenii. Nu ştiu. Da ... nu ştiu nimic. Nu mai ştiu nimic şi ştiţi ce? Nici nu mai încerc să simt nimic ... în final ce rost mai are să ştii? Ce rost mai are să ai? Ce rost mai are să fii?
Mă afund în nimic sau nimicul ce zăcea de atâta timp în mine se ridică la suprafaţă ...
Vedem oamenii din jurul nostru şi credem că ştim că există, oare ei ştiu că sunt acolo în jurul nostru? Oamenii ... cel mai frumos mister ...

Gând tomnatic 10: între ... disperare şi speranţă

2009-10-14T14:47:00.000-07:00

Aici ... între disperare şi speranţă se află golul. Nu mai vezi nimic, nu mai simţi nimic, nu mai auzi nimic ... eşti în gol şi atârni doar de o rază de speranţă, speranţa că mâine nu va mai fi sau ca mâine nu vei mai fi.

Gând tomnatic 9: Singurărate.

2009-10-01T13:32:00.000-07:00

Dacă îmi auzi glasul chiar şi atunci când nu-ţi vorbesc, înseamnă ca nu sunt nebună de legat şi că cineva chiar îmi aude sufletul. Se poate să fie doar toamna de vină, dar fără să te simt, singurătatea mă înghite încet, încet, tot mai mult pe zi ce trece ... Am început să te caut, oare îmi auzi strigătul şi disperarea?

Gând tomnatic 8: Trăiesc?

2009-09-28T13:34:00.000-07:00

Trăiesc? Nu ştiu ... nu cred, cândva credeam că trăiesc. La ce se rezumă toată existenţa mea? La o filă de viaţă scrisă în acest timp şi spaţiu ... la şcoli făcute, la relaţii eşuate, la simple dezamăgiri, la mici bucurii efemere ... la lucruri mărunte. Cândva nu voi mai fi existat iar această filă din timp şi spaţiu îşi va înceta semnificaţia.
Mai am o speranţă că viaţa în sine nu este degeaba ... o ultimă speranţă ... şi sper să moară după ce voi muri eu mai întâi ...

Cândva nu voi mai fi existat ... ce voi fi lăsat în urmă?
Simple umbre reci şi neînţelese ...
Simple urme ... doar urme ce vor fi uitate.

Gând tomnatic 7: De ce tânjim după dragoste?

2009-09-25T16:35:00.000-07:00

Mă întrebam de ce tânjim, noi oamenii după dragoste ... dar mai mult, ce se întâmplă în creierul nostru când iubim sau credem ca iubim sau ... iubim şi nu suntem iubiţi înapoi ... şi am dat de această prezentare, foarte inteligentă şi ştiinţifică. Enjoy!

Gând tomnatic 6: Om cuCuie în Minte.

2009-09-21T14:19:00.000-07:00

Vid. "Atâta" vid încât nu mai pot respira de el. Sufletul îmi este sufocat de vid. Lepra asta de vid, îmi suge energia şi mă lasă fără dorinţă.
Gol. Mintea mi-a fost găurită de prea mulţi oameni încât din multe locuri goale s-a format un gol mare ... Mare ... MARE ... care strigă cu disperare de o umplere nouă. Prin aceste găuri mentale, mi-a fost desenată existenţa, mi s-au haşurat ideile fără ca eu să mă opun ... eu am făcut un simplu gest, o simplă greşeală, a cărei consecinţă o plătesc cu vârf şi îndesat şi acum ... şi anume: am luat pensula, mi-am luat culorile cunoscute şi am colorat spaţiul desenat de ceilalţi înainte. Fără să gândesc dacă formele desenate sunt corecte ... dacă arată bine. Eu am colorat-aici mi-a fost greşeala ...
Mă doare capul. Cuiele bătute la mine în minte, deşi scoase, şi acum mă dor. Mi-au lăsat multe urme care mintea se străduie să le vindece dar ... necesită timp ... cred.
Am un drum înainte şi timpul mă va purta pe el o perioadă ... tot ce am de făcut este să las pensula la o parte şi să iau creionul în mână şi ... să îmi redesenez mintea în golul rămas. Cred că mai am o şansă să mă refac.
Mă voi lupta cu aceste urme ...

Gând tomnatic 5: ... Când nimicul începe să te doară ...

2009-09-19T14:26:00.000-07:00

Am săpat atât de adânc în fiinţa mea sperând să găsesc lucrurile care mă macină cu adevărat. Am dat de nimic. Din momentul în care mi-am dat seama că nimicul doare mi-am pus anumite întrebări: Am simţit vreodată ceva sau trăirile avut au fost doar o iluzie a dorinţelor care erau în sinea mea? Am căutat vreodată ceva sau doream doar să stiu că eu caut ceva? Am crezu vreodată ceva sau credinţa mi-a fost desenată de cineva în mintea mea? Este o esenţă în mine care vrea să se transforme în ceva mai mult sau am ajuns la limita existenţei mele? Dincolo de cuvinte mai există ceva în mine? Poate să fie ceva în viaţa mea care să lase o amprentă în viaţa celuilalt?
Odată cu nimicul am început să înţeleg că atunci când simţi nimicul înseamnă că începi cu adevărat să te întrebi dacă exişti tu cu adevărat sau eşti o simplă formă care face umbră pământului.
Vreau mai mult de atât de la mine însumi ... mult mai mult ...

Gând tomnatic 4. Pieredere

2009-09-08T15:03:00.000-07:00

Să spunem doar că mă priveam des în oglindă ... şi mă mişcam în reluare în mintea mea ... vedeam reluarea vieţii mele ... Ce viaţă? Care minte? Care eu?
Sunt un simplu om, îmi plac lucrurile simple ... şi frumoase. M-am născut într-o scoică, nu cu mult timp în urmă, şi din scoică priveam cerul, cu norii care-l îmbrăcau şi cu soarele care mă topea. Mă strângea de grumaz o întrebare infimă şi ieftină ... de ce sunt? Îmi mânca interiorul şi îmi fortifica aparenţa ... da, întrebarea mă devora zilnic şi mă fortifica în fiecare clipă. Nu am ajuns departe ... să dau vreun răspuns la această întrebare.
Privesc toamna care îmi înviorează sufletul ... o privesc cu interes şi ... mă pierd în ea.
Nu mai vreau să mai ascult nimic- nici cuvinte, nici sentimente ... nici pe mine, nici pe alţii ... nici cerul ... nici pământul ... NIMIC.
Nimicul care doare mă ţine la linia de plutire.
Plutesc în scoica mea uşor prin toamnă ... şi mă pierd în mine.

Gând tomnatic 3. Omul

2009-09-08T01:35:00.000-07:00

Ce este omul? Două definiţii ale omului mă macină.
Definiţia 1.
"Omul este ca o suflare, zilele lui sunt ca o umbră care trece."
Definiţia 2.
" Un abur care se arată puţintel, şi apoi piere."

Tolstoi spunea că trăim cu adevărat doar atunci când simţim prezentul ... când ne dăm seama că viitorul va deveni cândva trecut ... că trecutul este dus şi nu îl mai poţi întoarce ...
Hmmm ... eu sunt ca o suflare ... zilele mele ca o umbră ... ca un abur care acum se arată un pic şi apoi nu mai este. De ce aş mai vrea să trăiesc trecutul sau să plănuiesc viitorul, când eu nu exist în aceste două repere? ...

Bună Dimineaţa Prezentule, mă numesc Diviana ... şi vreau să trăiesc, mă primeşti?

Gând tomnatic 2.

2009-09-06T11:16:00.000-07:00

Ruptă-n gura ... cu ochii aproape lipiţi ... cu oasele atât de slabe ... cu sufletul prelins pe al meu trup slăbănogit ... Stau la marginea prăpastiei. De sus, cerul m-a prins de păr ... din spate gena materna mă ţine strâns de geacă ... în faţă, viitorul tăciun îmi rânjeşte ... de jos îl văd ... un înger sublim, cu ochii cafenii, cu o aură aparte, având ochii pironiţi în ochii mei, pielea mi se face ca de găină când mă simt atinsă de privirea lui, îmi zâmbeşte cu buzele-i pecetluite de al meu nume: " Sari! Sari! Sari!" ...
Mă uit în sus văd cerul ...
Mă uit în faţă nu văd nimic ...
Mă întorc în spate aud un plânset matern care mă scoate din sarite ...
Mă uit la el şi mi se înmoaie picioarele ... de fapt, nu numai picioarele, întreaga mea fiinţă se topeşte numai la un cuvânt de-a lui ... Îl privesc înduioşată ... şi stau pe marginea prăpastiei ... şi mă strigă ... cerul mă ţine ... şi gena mă plânge ...
Iar eu îmi alternez privirea înainte şi jos ... ambele variante le privesc cu teroare ... un demon al luminii ... un întuneric al nesiguranţei ... un amalgam de trăiri dureroase şi frumoase ...

Mă amăgesc singură ... şi nu vreau să mai gândesc. Mi-am luat pur şi simplu gândurile şubrede, putrede, le-am aruncat într-un sac de foc şi l-am închis la gură. Îmi simt fiinţa mistuindu-se. Aş fi vrut să nu fi fost sentimentul, prea târziu, mult prea târziu.
Ce copil prost sunt.

Gând tomnatic 1.

2009-09-04T13:13:00.000-07:00

Nu am crezut niciodată în singurătate ... până acum. Tu m-ai făcut să îi înţeleg sensul.
Nu am crezut în nimic ... pentru mine nimicul nu exista ... până acum, prin tine nimicul a căpătat formă ...

Dacă ...

2009-09-03T01:52:00.000-07:00

Dacă ... ţi-aş şopti cuvinte nemărginite te-ar atinge cu ceva?
Dacă ... ţi-aş lua întreaga ta fiinţă şi aş cuibări-o în a mea, ai plânge? Ai simţi?
Dacă ... m-aş opri din gândit şi ţi-aş arunca gândurile la picioare, m-ai crede că am reuşit?
Dacă ... pur şi simplu existenţa mea se opreşte la tine, te încălzeşte cu ceva acest gând?
Dacă ... mi-ai privi frica ai simţi odată cu mine?
Dacă ... ai fi tu eu şi eu tu ... oare ar fi ceva diferit?

Gardul

2009-09-02T05:38:00.000-07:00

Mergeam îngândurată pe un gard care acuşi ... acuşi se dărâma. Sincer? Ştiam că nu mai are mult şi mă scapa din braţele lui şi eu împreună cu el voi pica ... dar mai atârnam pe un fir de speranţă, ca printr-o minune divină, gardul va învia, şi dintr-un gard de lemn putred se va transforma într-un gard viu, frumos ... sănătos.
Într-o zi, bâjbâind pe el, păşind uşor, fin şi lin ... o pasăre cărămizie s-a aşezat pe umărul meu. Îmi zâmbise cu ciocul ei străpuns de durere şi m-a mângâiat cu aripile ei arse de prea multe încercări de a trăi ... I-am şoptit, uşor de frică ca nu cumva sunetul să îmi dărâme gardul, " Auzi ... treebuie să te dai jos de pe mine, altfel vom pica ... şi tu ... şi eu ... şi gardul ... şi vom muri toţi trei ..."
Pasărea cu ochii înflăcăraţi, mă privi ţintă în lumina sufletului meu, şi ironic îmi aruncă următoarele cuvinte: "Hmmmmph ... şi ce ţi-e ţie că moare gardul sau că mor eu?"
Auzind aceste sunete ... în ceaţă mi-am simţit inima străpunsă de penele arse ale acestei păsări ... nu trecuse nici măcar 1 minut de când s-a pus pe umărul meu şi ştia ... mă ştia ... mă simţea ... mă cunoştea ... eram doar eu. Eu eram doar eu pentru mine şi nu mă înteresa cu adevărat dacă mai exista şi altcineva în afară de mine ... eram eu pe un gard care îşi târa existenţa lui de gard ... eu îi sugeam energia şi mă bucuram pe deplin că am pe ce să păşesc ... nu mă interesa faptul că era şubred ... că era pe moarte ... nu îmi păsa de nimic.
Printre lacrimi de regrete ... printre suspine ... printre ... hmmph ... nimicuri îi rostesc singurătatea fiinţei:" Să ştii că am încercat să număr stelele de pe cer în fiecare noapte, am încercat chiar să ating oamenii cu un pic de mine ... şi chiar m-am străduit să îmi arăt dinţii cu toată inima ... dar nimeni nu a primit nimic din ce eu am dat. Nimeni. Nimic."
Pasărea, prin înţelepciunea ei nemărginită, îmi cuprinse gâtul cu aripile arse şi îmi şterse lacrimile veştejite cu roua ce îi curgea din ochi ... nu mai îmi spuse nimic. Doar m-a privit şi m-a ţinut în aripile ei ... de atunci ... am renunţat să mai număr stelele ... am realizat că este imposibil ... de atunci ... am văzut că dinţii mei nu pot fi arătaţi oricând, ci doar când trebuie ... de atunci nu mi-a mai fost frig niciodată ... nicicând ... de atunci ... mi-am hrănit gardul şi a început să învie ... de atunci nu mai muşc din singurătate ci ... o las singură.
Pasărea mă ţine şi acum. Îi simt căldura şi nu mai îmi este frig. Încă păşesc pe gard dar ... gardul meu este viu.

THE STAND! STAND UP FOR YOUR FAITH!

2009-09-01T07:37:00.000-07:00

You stood before creation
Eternity within Your hand
You spoke the earth into motion
My soul now to stand

You stood before my failure
Carried the Cross for my shame
My sin weighed upon Your shoulders
My soul now to stand

So what can I say
What can I do
But offer this heart O God
Completely to You

So I'll walk upon salvation
Your Spirit alive in me
This life to declare Your promise
My soul now to stand

So what can I say
What can I do
But offer this heart O God
Completely to You

So I’ll stand
With arms high and heart abandoned
In awe of the One who gave it all

So I’ll stand
My soul Lord to You surrendered
All I am is Yours

Emoţia de toamnă în mine

2009-09-01T00:22:00.000-07:00

Probabil ... că este pentru prima toamnă în care versurile scrise de Nichita le simt cu adevărat. Este de asemenea prima toamnă în care melodiile scrise de Iris mă străpung până în măduva oaselor ... Este de altfel şi prima toamnă în care mă bucur cu adevărat că trăiesc, mă bucur de sentimente ... mă bucur de simţiri ... SIMT! Este uimitor! Este uimitor să trăieşti stări de bucurie şi tristeţe în acelaşi timp! Să simţi că ţi se rupe sufletul de dor ... dar în acelaşi timp inima îţi zburdă de bucurie! TRĂIESC! TRĂIESC CU ADEVĂRAT! SUNT LIBERĂ-LIBERĂ CU ADEVĂRAT!

"dacă" i-am urma paşii ...

2009-08-18T08:46:00.000-07:00

Dacă am trăi pentru Hristos:

Am iubi necondiţionat
Nu ne-am mai holba la paiul din ochiul fratelui nostru şi ne-am vedea de bârna care şade de mult timp în proprii noştrii ochi
Ne-ar fi mult mai uşor să trăim: nu ne-ar mai jigni nimic, pentru că de alfel noi am fi morţi şi Hristos ar trăi în noi, deci practic pe un om mort nu îl poţi face să se simtă prost, umilit sau să îl încerce alt sentiment ostil
Am trece mult mai uşor peste probleme, chiar dacă nu au rezolvare imediată, am ştii clar că trăirea pe pământ se aseamană decât cu o clipă
Moartea nu ne-ar speria deloc, am vorbi liberi despre ea, chiar nu am plânge la înmormântări, căci am conştientiza cu bucurie că ne putem întâlni "după" la o vorbă în veşnicii
Am fi cu adevăraţi bucuroşi! Am radia de bucurie şi veselie! Am avea pace!
Nu ar mai exista EU, EI, ALŢII ... ar exista numai NOI.
Am trăi cu adevărat.

Aici ... mi-am scris mie în primul rând şi ... vouă, creştinilor, care vă împiedicaţi în obişnuinţa de a trăi călduţ, vouă creştinilor, care ... ştiţi că nu trăiţi cu adevărat pentru El, vouă păcătoşilor, nouă păcătoşilor :) care căutăm pace interioară ... Scriu pentru că dacă vom încerca să trăim, să câştigăm această viaţă prin propria noastră putere o pierdem. Pierdeţi viaţa şi o vei câştiga. Mori şi vei trăi. Urmează-L, nu te ruşina. Urmează-i paşii ...